Regizorul şi scenograful Horaţiu Mihaiu scrie pe scena Teatrului “Andrei Mureşanu” din Sfântu Gheorghe un superb eseu vizual, încercând să îşi imagineze şi să ne împărtăşească ceea ce crede el că s-ar afla în spatele celebrului tablou „Misterul şi melancolia unei străzi” al lui De Chirico, tablou socotit de multă vreme drept un etalon al picturii metafizicii.

Horaţiu Mihaiu nu atentează deloc la esenţa suprarealistă a capodoperei, nu intră brutal în misterul ei, nu îl anulează nici o clipă, nu aspiră la explicitări inutile. Dimpotrivă, se mulţumeşte să emită nişte ipoteze, să construiască o seamă de poveşti, să aproximeze ce s-ar putea întâmpla într-un topos oarecum comun – cel al străzii-, pe axa timpului şi în contextul unei comunicări fracturate cu şase personaje care evoluează fie în cuplu, fie individual, fără ca vreodată să încerce să depăşească statutul iniţial, dincolo de cadrele statice ale tabloului.

Cuplul de îndrăgotiţi (Ion Fiscuteanu jr. şi Fatma Mohamed) îşi consumă propria poveste de iubire, cu aşteptări, cu patimi, cu conflicte, Fetiţa cu cercul (Elena Popa) evoluează în jocul ei propriu graţie căruia îşi va lărgi orizontul cunoaşterii (ea va fi cea care va proceda la o modificare a dimensiunilor spaţiului, deschizând astfel şi perspectiva spaţială a montării, un merit aparte revenindu-i în reuşita operaţiunii lui Cezar Enache, semnatarul componentei video a spectacolului), Femeia de stradă (Claudia Ardelean), Nebunul străzii şi Bătrânul (în relaţie complementară dar, cum spuneam, niciodată de comunicare, interpretaţi de Sergiu Aliuş şi de Nae Croitoru) vor avea propriile lor coordinate de evoluţie.

Graţie coregrafiei Mălinei Andrei şi valorând valenţele sonore speciale puse la dispoziţie de muzica, foarte bine aleasă, a lui Brian Eno, Horaţiu Mihaiu impune un anume tempo-ritm ascendent în progresie spectacolului, asigurându-