Zilnic, la televiziunile de ştiri, e încropită o piesă de teatru la care participă toată lumea, realizatorii, invitaţii profesionişti, publicul. Se numeşte “Hai să ne prefacem că trăim!”.
Veţi fi observat, de pildă, cum decurge deseori o intrare în direct, la o ştire. Reporterul, aflat pe teren, repetă exact ce a spus persoana care i-a dat legătura, doar cei mai talentaţi mai schimbă ordinea cuvintelor. Se ajunge la dialoguri absurde, succesiuni de turuieli declamate apăsat, pentru umplerea vastului spaţiu al unei zile cu sunete şi imagini, ca un cazan de locomotivă.
Când evenimentul de întors pe toate feţele are o altă natură decât politica sau fotbalul, se ajunge involuntar în zona teatrului absurd. Scoşi din partitura vastă şi vagă pe care o stăpânesc, nimicul expandat, realizatorii şi invitaţii profesionişti eşuează într-o apologie blegoasă, mai deranjantă chiar decât ignorarea constantă a subiectului.
A fost cazul şi cu premiul obţinut la Berlinală de filmul “Poziţia copilului”. Cum a sosit ştirea, a început sarabanda odelor şi a telefoanelor. Numele regizorului şi ale actorilor erau rostite plin, cu putere şi siguranţă, de parcă cei în cauză ar fi fost invitaţi săptămână de săptămână la respectivul post. Pus în faţa întrebării “Ce părere aveţi?”, un regizor român a avut o atitudine normală. A zis: “N-am văzut filmul. Încă n-a apărut. Mai mult ce să vă spun?”. Era interesant: până atunci, pelicula fusese descrisă ca fiind excelentă, jocul actoricesc fără de cusur şi scenariul solid, fără ca măcar să fi fost văzută. “Bine, dar cum vă simţiţi?”, a continuat radioasa realizatoare cu cealaltă întrebare nelipsită din arsenalul vacuităţii. Omul a răspuns ceva firesc: “Bine” şi toată lumea a răsuflat uşurată că n-a fost nevoie de sufler ori de strigătul “Cortina!”.
În general, din respectivele piese de teatru lipsesc taman actorii şi-i bine că-i
