Poate să plouă, poate să ningă, să dea cu piatră, să sece rîurileîn albii, să fie 50 de grade la umbră și să se topească asfaltul ori să se inunde pentru a suta oară Pasajul Obor, să vină un tsunami pe Dîmbovița și să-și arunce spuma peste Casa Poporului – Radu Aldulescu tot va scrie la romanul lui nou, orbecăind ca o cîrtiță prin galeriile obsesionale ale prozei sale.

Cronicile genocidului* pune în pagini un demon bătrîn, obosit și decrepit, care-și amintește cu nostalgie de vechile lui sadisme, călărit fiind – în prezentul epic – de o nevastă obositoare și de o amantă directoare adjunctă de școală, cu veleități intelectuale.

Școala prozei lui Aldulescu este puțin diferită de programa obligatorie. Ea presupune stagii prin aresturi, pușcării, ospicii, o vastă experiență a sărăciei, a umilinței, a foamei; și totodată o vitalitate uimitoare a fibrei protagonistului, care trece prin toate încercările pentru a supraviețui, naratologic, la final. Precumƒ într-un titlu al Norei Iuga, inima acestei proze – deopotrivă realistă și poetică – este ca un pumn de boxeur căutînd cititorul plictisit și făcîndu-l să se aplece, atent, foarte atent, pe fiecare fragment.

Sînt fragmente ori scene întregi care nu-i ies, e adevărat, lui Radu Aldulescu. Autorul, excelînd în stilul indirect liber, este mai stîngaci în dialogurile propriu-zise, mai ales în cele cu detentă intelectual-filozofică. Punctul lui forte l-a remarcat Emil Brumaru și ține de modul în care întîmplările „epice” (cu și fără ghilimele) se topesc într-un limbaj simili-poetic, făcînd una cu el.

Ține atît de sus garda boxeurul nostru „nouăzecist”, încît s-a format, în ultimii ani, un cerc de inițiați în romanele lui Aldulescu. Vorbim cu replici picante ale personajelor lui, ne delectăm cu zgîrcenia patologică a cîte unui moșneag pe punctul de a fi strîns de gît; și ne minunăm, neipocrit, de per