De la o anumită vîrstă, corpul omenesc – y compris al meu – începe să semene cu, dacă mai țineți minte, automobilul Wartburg, mașina de lux a industriei din Germania comunistă, acel vehicul – fratele de cruce, mai mare, al Trabant-ului – cu care puteai merge printr-o sinceră înțelegere mutuală: „Dacă tu mă întreții bine – zicea Wartburg-ul –, și eu te voi duce cîțiva kilometri”.
În vreme ce tinerii din putreda societate capitalistă zburdau cu 200 km la oră într-un Mercedes decapotabil și puteau intra la prima curbă într-un copac, nu era o mai mare satisfacție pentru posesorul de Wartburg decît, spre invidia vecinilor, să iasă duminica în maieu în spatele blocului și să meșterească ceva sub mașină.
Așa și cu corpul omenesc, recte al meu, de la o anumită vîrstă: se poate compara plăcerea de a te zbengui la tinerețe, într-o discotecă de fițe, alături de ființa iubită, cu bucuria de neegalat că ți-a reușit operația de by-pass? Nici vorbă! Și, ca să continui comparația cu auto-ul pomenit mai sus, dinții mei sînt încă sănătoși, nu trebuie să-mi pun plăcuțe de frînă, deși la cîtă bere am băut și beau, ar cam trebui, ca să nu derapez, să-mi pun rinichi de iarnă. ***
Parșive reclamele astea la chestii de uz intim, de pildă la pachetele de „Always”, pe care, dacă le cumperi, cică un procent din preț s-ar duce la nu știu ce tînără africană, ajutînd-o să se alfabetizeze! Păi, să zicem că, într-un elan umanitar, îmi iau o sută de pachete de „Always”: de unde știu eu că, în loc să-și ia creioane, tînăra din Burkina Faso nu-și ia cu banii primiți cincizeci de „Libresse”?
(va urma)
Publicat în Cațavencii, nr. 6(84), 2013
De la o anumită vîrstă, corpul omenesc – y compris al meu – începe să semene cu, dacă mai țineți minte, automobilul Wartburg, mașina de lux a industriei din Germania comunistă, acel
