Diferenţa dintre generaţii e de când lumea, dar epoca modernă a accentuat-o până la extreme schizoide, de ambele părţi.

România, cea formată astăzi din lucruri care mai degraba ne divizează decât ne unesc, nu se poate face bine doar prin recapitularea lecţiilor trecutului. Istoria complicată a ultimului secol a lăsat urme adânci în relaţiile interumane, care s-au modificat dramatic în timpul regimului comunist şi s-au “modernizat” după 1989. Deşi sintagma familia celula de bază a societăţii este adesea repudiată, e cum nu se poate mai adevărată concluzia că o societate bolnavă e formată din familii bolnave. Conflictele mari din societate au corespondenţe mai mici, dar la fel de intense în interiorul familiilor, unde diferenţele dintre generaţii sunt accentuate şi de incapacitatea de adaptare a părinţilor care şi-au consumat tinereţea în anii ceauşişti.

Vă prezentăm, în cadrul campaniei “Ce facem cu România” realizată de "Adevărul" în colaborare cu platforma "România de la zero" două poveşti despre racila din două familii, unde părinţii au vieţile deja proiectate pentru copiii lor, iar copiii nu fac decât să caute o ieşire. Veţi vedea cum părinţii urmăriţi de frustrări, greşeli şi vină îşi împing copiii în tipare prea largi sau prea strâmte pentru ei, îi supracontrolează, îi cocoloşesc sau îi abuzează. Iar copiii evadează.

I. Scrisori către mama

„Nu ştiai că lucrurile care te traumatizează în copilărie se uită cel mai greu? (...) Am ajuns o stană de piatră, dar am nevoie de motive ca să iubesc şi să respect, nu doar faptul că m-ai crescut”, îi scrie Ancuţa Iosif mamei sale, în noaptea de 13 decembrie 2011, într-o scrisoare pe care aceasta nu o va citi probabil niciodată. Ancuta are 22 de ani, părul vopsit roşu aprins şi ochii de un verde trist. Mama ei are cu 20 de ani mai mult şi nu se mai pensează sau machiază. Periodic, Ancuţa pleacă