Una dintre sarcinile principale ale sociologiei religiilor, în ţările cu tradiţie şi experienţă în domeniu, este aceea de a înregistra şi înterpreta în mod corect (sublinierea mea), evoluţiile şi schimbările ce au loc în faptul religios contemporan, adică tocmai acele aspecte măsurabile ale religiei. Accentul este pus, după cum era şi de aşteptat, pe procesul global de secularizare.

La noi, ambiţia Companiei de Cercetare Sociologică şi Branding (CCSB) a fost, nici mai mult, nici mai puţin, să măsoare “încrederea în Biserică”, adică unul dintre cei mai delicaţi indicatori din domeniu. Sociologii ştiu cât de greu se surprinde într-un sondaj cantitativ atitudinea populaţiei faţă de valorile religioase – a se vedea în acest sens cartea Dnei Mălina Voicu, România Religioasă, Institutul European, 2007. Discuţiile despre validitatea reală a rezultatelor unui astfel de sondaj pot fi nesfârşite. Ceea ce doresc eu să surprind în rândurile următoare, de o manieră cât mai sistematică cu putinţă, este utilitatea şi limitele unor astfel de acţiuni, precum şi “lupta” simbolică din spaţiul public, bazată pe comunicarea mesajelor religioase. După 1990, s-a cristalizat un mod de coabitate imperfect, dar funcţional dintre Biserica Ortodoxă (BOR, în continuare), Stat şi Societatea Civilă (SC). Dacă relaţia dintre BOR şi Stat a moştenit, pe alocuri amplificat, unele din trăsăturile de bază ale mai vechii “simfonii bizantine”, de servicii reciproce mutual acceptate, relaţia dintre BOR şi SC continuă să cunoască evoluţii noi, nu neapărat surprinzătoare. Până acum asistam mai degrabă la o “hărţuire reciprocă” (vezi cazul icoanelor în şcoli),  dar situaţia se complică atunci când apar elemente noi în discuţie (activitatea socială din ce în ce mai consistentă şi reală a BOR, pe care SC nu vrea să o recunoască – doar unul dintre aspecte).  Cea mai mare provocare este acum pentru BOR