Orice discuţie despre privatizare are pe fundal dispute ideologice. Oscilăm între „nu ne vindem ţara“ şi „proprietatea de stat sfârşeşte în faliment prin căpuşare“.

Asta, pentru că am asistat la falimentul comunismului, dar n-am văzut încă luminiţa de la capătul tunelului capitalist. Scăpăm însă din vedere că un sistem politic nu are cum să fie net superior societăţii în care se aplică. Poţi eşua construind capitalismul în societăţi individualiste, cu un grad redus de cultură civică („capitalismul de bantustan“), şi poţi avea un socialism decent, fără substituirea goanei după bunuri cu alergătura după privilegii şi poziţii sociale (ţările nordice).

Din nefericire, noi am experimentat comunismul fără să ajungem la sentimentul comunităţii şi urmărirea binelui comun (vezi aruncatul gunoiului pe stradă, vandalizarea mijloacelor de transport, furturile de la locul de muncă etc.), deşi sistemul reuşise să egalizeze oarecum veniturile şi proprietăţile, iar apoi, în mai puţin de o generaţie, ne-am apropiat de capitalismul de lumea a treia, cu averi uriaşe acumulate rapid din contracte cu statul şi o diferenţă astronomică de potenţă financiară între „top 300“ şi costeliva clasa mijlocie.

Iar în acest context, dacă în societatea românească se pune „învârtirea“ personală pe prim-plan, dacă resursele statului sunt bune pentru a fi căpuşate, iar funcţiile publice vânate ca feude personale, n-ar fi mai bine să stopăm odată pentru totdeauna furturile din companiile publice prin privatizare?

O dată cu capitalul privat vine şi eficienţa, companiile pot concura mai bine pe pieţele externe după infuziile de lichiditate, clientelei de partid îi rămân mai puţine oase de ros prin consiliile de administraţie, iar băieţilor deştepţi care ştiu pe cine să ungă – mai puţine contracte bănoase cu statul… Sau ar fi mai bine să păstrăm cu orice preţ proprietatea de stat