La alegerile din 2000, Partidul Democrat părea pe ducă: obţinuse doar 7% la parlamentare, ceea ce însemna o pierdere de 8 procente faţă de 1996, când candidase sub sigla Uniunii Social-Democrate (PD şi PSDR), iar la prezidenţiale Petre Roman scosese un penibil 3%, într-o cursă în care, în primul tur, îi avusese drept adversari pe Ion Iliescu şi Emil Constantinescu. După patru ani de guvernare sub pălăria Convenţiei Democratice din România (CDR) - marcaţi de bâlbâieli, ratarea principalelor obiective din program, dar mai ales de interminabile certuri interne –, PD a evitat la mustaţă soarta PNŢCD, rămas în afara parlamentului. Două au fost momentele care au scos partidul din letargie, readucându-l în prim-planul vieţii politice: Traian Băsescu câştigă Primăria Capitalei în faţa lui Sorin Oprescu şi cucereşte, un an mai târziu - 2001 - şefia PD deţinută vreme de 9 ani de Petre Roman. În 2011, un Traian Băsescu aflat la al doilea mandat prezidenţial vărsa creştineşte o lacrimă pe scena Congresului care avea de ales între Emil Boc şi Vasile Blaga, în amintirea momentului care i-a pecetluit cu 10 ani înainte soarta lui Roman: „Petre, eşti cel mai bun“.
Gloria şi prăbuşirea în cifre
Adevărata cotitură în drumul spre glorie al PD a fost produsă de o altă lacrimă, cu adevărat celebră, cea vărsată în momentul „dragă Stolo“. Variatul arsenal băsescian s-a îmbogăţit cu „la ţepe în Piaţa Victoriei“, „Ce ghinion pe ţara asta să aibă de ales între doi comunişti“, „Ţi-a plăcut aseară la Vântu?“. Rezultatul s-a văzut în cifre. În 2004, sub sigla Alianţei D.A., scorul este de 31,3%, în 2008, PD obţine de unul singur 32,5%, iar Traian Băsescu iese preşedinte cu 51,2% în 2004 şi 50,5% în 2009. Prăbuşirea este la fel de spectaculoasă: în 2012, PDL reuşeşte cu greu să atingă 17% la alegerile parlamentare. Mai mult, pierde între loc
