Nu glumesc cu titlul. Nu-i vreo poantă despre parcagii ori referiri la muzica portoricană care duduie prin cluburile de prin centrul Capitalei. Doar că-n frigul ăsta de februarie, când ni se tot spune, săptămânal, că „ăsta-i ultimul val de frig”, există un loc unde-i cald, parcă te bate puțină briză-n ceafă și scările de la intrare intră prin ușa de sticlă și-ți lasă un sentiment frumos de Matrix.
La Historia de Sudamerica. Așezat cochet în Centrul Vechi, ne-a atras cu meniul plin de legume și geamurile mari care-ți permit să vezi în farfuriile oamenilor. Cum altfel să știi ce vrei? Am intrat, m-am așezat la o masă și am fost servit foarte repede cu băutura, fiind încă nehotărât în privința felurilor de mâncare. Unde mai pui că-i și un scurt istoric al localului în meniu. Și trebuie să-l citești, că d-aia a fost pus acolo. Meniul începe cu felurile sud-americane, ca mai apoi să continue cu ciorbe tradiționale de la noi, mâncare italiană și alte frânturi ale bucătăriei tradiționale. Recunosc, nu-s adeptul acestui mix de feluri, sub titlul unui dezmăț sud-american, dar dacă-ți vine scepticul și nu vrea supă de linte, ori gaspacho (10 lei), că el n-a mâncat d-asta la mama lui acasă, pune-i sub nas o ciorbă de văcuță (11 lei) și-ai rezolvat problema. Cu toate că merită încercate toate produsele tradiționale, că d-aia ești acolo. Felul doi n-are rost dacă nu implică mâncare tradițională, prețurile începând să sară de la 27 la 60 de lei. Ce o să faci? O să comanzi mici, paste sau șaormă?
Am ales vită cu sos de portocale și am dat peste un echilibru de „așa nu” și „așa da”. Sosul excelent, dar carnea, pe alocuri, se încadra la categoria „ciungă”. Și cel mai important, o porție mică, atât cât să spui că ai mâncat în oraș, dar nu te-ai săturat. Așa că am apelat și la un mix de pui marinat cu cartofi țărănești, unde n-am mai avut ce să comentez la adresa bucatel
