Povestind despre atunci, cartea de dialoguri dintre Monica Pillat şi Barbu Cioculescu, este asemenea unuia dintre acele obiecte delicate şi fragile pe care le poţi regăsi în spaţiul saturat de amintiri din casa memorială Minulescu-Rebreanu. Evocarea spaţiului din marginea Palatului Cotroceni nu este întâmplătoare - la doar câteva străzi mai încolo se află casa lui Barbu Cioculescu, aceeaşi casă în care a trăit, timp de decenii, ilustrul său tată. În Bucureştiul nostru atât de văduvit de memorie, reunirea acestor energii intelectuale în marginile unui cartier ţine de domeniul miracolului.
Elegantă şi calmă, conversaţia dintre Monica Pillat şi Barbu Cioculescu este încercarea de a recupera ceva din miresmele şi învăţăturile unei vieţi de intelectual. Odată cu întrebările care se succed, pare că prinde viaţă o Românie ale cărei urme le regăseşti şi în suitele de volume ale Ioanei Pârvulescu. Este acea Românie încă neatinsă de aripa nefastă şi sângeroasă a tiraniei şi fanatismului, acea Românie populată de miile de ioneşti, popeşti şi georgeşti coborâţi cu toţii din trenul de plăcere al lui I.L. Caragiale. În sânul acestei Românii care îşi trăia, fără să ştie, lunga ei agonie interbelică, se naşte Barbu Cioculescu, iar anii săi de educaţie se confundă cu crepusculul unei întregi civilizaţii. Melancolică soartă rezervă destinul celui care are şansa de a vedea cum se scufundă lumea familiară lui. Ca şi Lumea de ieri a lui Stefan Zweig, cartea de conversaţie dintre Monica Pillat şi Barbu Cioculescu este încărcată de tristeţea ce acompaniază încercările individuale.
Barbu Cioculescu, scriitorul şi omul public, aparţine unei promoţii care îşi datorează celebritatea unei erori de judecată critică - încadrat în faimoasa „generaţie pierdută“, Barbu Cioculescu este, în realitate, parte din extraordinara î
