Știe bine, de la perechea aceea de bocanci a început totul – viața lui de călător neliniștit, haihui prin junglă, pe munții înalți ai lumii, în deșert, pe lacuri de sare, întotdeauna fără hartă, busolă și GPS; înnoptând uneori pe buza ghețarului, la minus 43 de grade, alteori, în inima vreunui trib sălbatic ori în mașină, lângă un lan de bumbac; fără planuri, ținte și trasee fiindcă, zice, e imposibil să te rătăcești, oriunde ai merge pe pământ. Și purtând mereu cele mai banale haine: cizme de cauciuc, pantaloni și bluze gri. Călător, nu turist. Doar el, rucsacul, camera de filmat și căștile. Și rar de tot, cu muzica oprită (“Atunci când nu vreau s-aud vorbe, ci pașii mei”). Ei bine, în ziua aceea din '96, când toate astea încă nu întâmplaseră, Șerban Georgescu avea 22 de ani și era unul dintre cei mai buni și mai apreciați editori de montaj din România. Avea o leafă frumoasă, un statut și era înnebunit după munca lui. Și niciodată nu făcea compromisuri cu el însuși. Întotdeauna își spunea: “Ori sunt cel mai bun, ori mă las de meserie”. Citea mult, se analiza și uneori se întreba dacă e demn de cărțile pe care le citește. “Mă pasiona aventura minții umane. Așa că la un moment dat am început să mă întreb dacă mă cunosc suficient de bine și dacă n-ar trebui cumva să plec în jurul lumii, ca să descopăr cine sunt”, ne povestește Șerban.
Să dormi pe ghețar, la minus 43 de grade
Într-o zi a aflat că în Alaska se caută tăietori de lemne și s-a decis: va merge acolo să muncească ! Strânsese 9.000 de dolari, prețul unui apartament, bani berechet să ajungă până-n Alaska. Așa că a început pregătirile. M-am dus să-mi iau bocanci pentru ghețuri din magazinul alpinistului David Neacșu, nu ne cunoșteam atunci. Erau atât de scumpi, încât o singură pereche era vânzarea lor pe trei zile. Nu-i cumpăra nimeni că în '96 era o aventură să mergi până la Paris, daramite pe
