Acum câţiva ani, înainte de a avea primul copil, pe vremea când casa mea arăta impecabil şi fiecare obiect îşi avea bine stabilit locul, aveam obiceiul de a judeca fiecare acţiune a prietenelor mele ce deveneau, pe rând, mame.

Aşa se face că, în vizită la una dintre finuţele mele ce abia născuse, mi-am exersat din plin spiritul critic pe acţiunile acesteia. Din motive doar de ea cunoscute, femeia a renunţat să-şi

alăpteze copilul când acesta avea abia trei luni, deşi avea lapte gârlă şi un copil tare mâncăcios. Am folosit în mintea mea atunci toată artileria de epitete la adresa ei, fără să-mi treacă măcar prin cap că-mi va veni rapid şi mie rândul să renunţ la alăptat la o vârstă foarte mică a sugarului, din motive ce, în mare parte, au depins de dorinţa mea de a-mi păstra psihicul întreg, căci, trebuie să recunosc, la primii doi copii alăptatul a fost o mare povară pentru mine. Norocul mezinei a fost că între timp mi-au băgat altele mintea la loc în cap şi am atârnat-o de mine multă vreme, până când aceasta s-a hotărât singură să se înţarce.

La aceeaşi dragă prietenă am experimentat pentru prima dată vizualizarea unui pampers aruncat pe covor, fără ca acesta să fie ridicat instantaneu şi dus la gunoi, precum şi aceea a unei dezordini ce-mi zgâria la propriu retina. Haine aruncate peste tot, jucării de care se împiedicau cu toţii în casă, precum şi mâncarea bebeluşului uitată cu orele prin castronele, înainte de a fi aruncată. Cu părere de rău, recunosc faptul că astăzi casa mea, deşi curată, epatează prin imaginea de câmp de luptă, precum şi a sutelor (fără exagerare) de desene color ce se înghesuie pe pereţi.

Gestul care mi-a pus capac văzut în familia mai sus-amintită a fost acela al adăpării copilului cu seringa. Câtă minte să ai, să determini un copil să devină dependent de o asemenea modalitate de hrănire cu lapte, când s-auinventa