Lumea fiscală a zilelor noastre tinde să se instituţionalizeze, informal, într-o realitate simptomatică, în care mulţi contabili îşi întreabă "complice" patronul: "Şefu', anul ăsta cu ce profit doriţi să ieşim?". Astfel, în meandrele concretului economic, principiul capitalist al "maximizării profitului" se traduce într-un ping-pong fiscal permanent, vicios şi costisitor, între oamenii de afaceri şi stat. Şi aceasta nu pentru că sutele de mii de întreprinzători ar fi stăpâniţi, moraliceşte, de porniri antistatale, ci pentru că sistemul fiscal uneori mai mult încurcă decât descurcă, mai mult constrânge decât stimulează, mai mult complică decât simplifică...

Cele mai titrate cercetări internaţionale, cum ar fi de exemplu Doing Business Report, arată că sistemele fiscale devin competitive nu doar prin reducerea nivelului impozitării, ci, deopotrivă, prin uşurinţa plăţii impozitelor, adică prin simplificarea sistemului fiscal. Oamenii de afaceri ajung uneori să conteste nu cât doreşte guvernul să impoziteze, ci mai degrabă cum.

Simplificarea sistemului fiscal a constituit un adevărat laitmotiv pe agenda de politici publice. Fireşte, au existat şi diverse tentative în ultimii ani, cum ar fi reducerea numărului de taxe şi tarife parafiscale, de la aproape 500 la 245 în prezent. Ca motivaţie, au fost invocate costurile ridicate de administrare. Totuşi, trebuie să ne fie limpede că, prin definiţie, statul nu operează pe bază de calcul economic.

Oricum, acolo unde şi atunci când s-a făcut, simplificarea fiscală a fost doar una marginală. Însă adevărata simplificare fiscală trebuie să fie una sistemică, nu una care doar să ciupească, pe ici, pe colo, prin puncte neesenţiale.

Din păcate, politica fiscală a căpătat, tradiţional, funcţia de "aspirator", menită să absoarbă finanţele necesare bugetului statal. Însă, preocuparea nu trebuie să fie