Ca cum n-am avea atîtea belele pe cap. Ca cum nu ne-ar durea înfrîngerile din Europa League. Ca cum n-am suferi destul de pe urma hoțiilor, scandalurilor și dezbinărilor. Mai nou, încă o temă de dispută divizează națiunea: se mărește numărul orelor de sport în școală. E de bine! – zicem noi. E inadmisibil! – susțin preopinenții noștri.
Printre argumentele des invocate, revine frecvent obiecțiunea: nu se poa’ ca sportul să aibă tot atîtea ore ca matematica și mai multe decît limbile străine, în ciclul primar. De ce nu? Oare, chiar așa, educația școlară și educația fizică se bat cap în cap, ca doi adversari în careul de 16 metri? Băieții ăia, cu Mens sanain corpore sano, au mîncat excrement? Spiru Haret (un matematician! – 1851-1912), întemeietorul sistemului modern de învățămînt, a avut și el o dambla: a introdus oina în școli. Oina, poate știți, e un fel de baseball românesc. Ca orice invenție sau (re)descoperire fantezistă, n-a prins. La oraș, începea moda altor sporturi, mai occidentale: ciclism, tenis, football. În mediul rural și-n mahalale, tinerimea studioasă rămînea legată de alte discipline: țurca, leapșa, lapte-gros. Meritau să fie introduse în programă, poate. Chestia e că dom’ Spiru, cu instinctul său de luminător al nației, a intuit atunci, în zorii secolului XX, un lucru important: pe lîngă instrucțiune, elevilor le trebuie și mișcare. Dacă nu ne mișcăm, stăm pe loc. Adică dăm înapoi.
Acum, poate că mai mult decît atunci, mișcarea face bine – măcar la orele de sport. Sportul înseamnă – n-avem loc de atîtea cuvinte – dăruire, ambiție, generozitate, colegialitate, curaj, răbdare, rezistență, forță etc., ș.a.m.d. – ce mai, un fel de a fi coerent în lumea asta. Și chiar dacă preferăm sporturile de echipă (îi recunoaștem din prima pe ăia care nu le-au practicat), vrem mai multe ore! Au dispărut maidanele, nu mai sînt spații de joacă lîngă bl
