Cu ani în urmă, cînd George Onofrei, creierul şi sufletul „Suplimentului de Cultură”, m-a convins să-mi fac un blog pe platforma acestui săptămînal cultural, nu i-a fost uşor s-o facă. N-am fost niciodată un fan al ideii de blog şi nici un consumator avid al diferitelor ei materializări.
Dar pentru că n-am învăţat pînă la 39 de ani să spun „nu” (cei care spun „nu” au un aer suspect, de „vedete” ce nu pierd vremea cu muritorii de rînd), n-am putut să-l refuz nici atunci pe prietenul meu. Am început deci un blog pe „Suplimentul de Cultură” şi am produs un text de iniţializare în care parodiam blogul, blogurile, blogging-ul, blogger-ii şi pe mine însumi ca „reprezentant” al lor.
M-au ajuns, fireşte, fulgerele Blogger-ului Universal, care a sancţionat cu o gustoasă ironie sărmana mea parodie. Anul trecut, un premiu literar, purtînd numele regretatului Augustin Frăţilă, a împărţit în două lumea literară românească, eu căzînd, ca de obicei, la mijloc.
Au dreptul blogger-ii să hotărască dacă o carte de literatură are valoare? Sau acest drept îl au numai criticii literari? Şansa a fost de partea mea. Criticii din juriul 1 (Alex. Ştefănescu, Dan C. Mihăilescu şi subsemnatul) au avut – frapant – aceleaşi gusturi cu ale blogger-ilor din juriul 2.
Şi, dacă blogger-ii au acelaşi gust cu al meu, cum aş fi putut refuza noua şi generoasa invitaţie de a deschide un blog, de data aceasta pe platforma „Adevărul”? Nu doar că n-am refuzat-o, dar – ce ciudat! – mi-a făcut plăcere s-o primesc şi s-o onorez.
Ceea ce continuă să-mi displacă la bloguri, inclusiv la cele „culturale”, este tocmai ce le face farmecul şi le dă noima: încărcătura lor subiectivă. Blogger-ul tipic operează cu „îmi place” şi „nu-mi place” – şi această linie de conduită textuală îi este suficientă.
Mie nu-mi place Cehov, ne anunţă el încîntat; mie îmi place Pepe, ni se
