În 2011, mai precis în luna august, era prezentat Raportul Comisiei Prezidenţiale, intitulat “Un sistem sanitar centrat pe nevoile cetăţeanului”, ce trebuia să fie baza de pornire pentru noua lege a sănătăţii, după ce, la sfârşitul anului 2010, au avut loc dezbateri cu factori decizionali, ONG-uri, fundaţii, sindicate, patronate şi asociaţii profesionale.

Astfel, interesant pentru mentalitatea şi felul de a fi, de a gândi al românilor, în 2011 Comisia constată că sistemul de sănătate din România prezintă disfuncţii majore, cu repercusiuni directe asupra stării de sănătate a populaţiei. Concluzia inevitabilă era una singură: starea de sănătate plasează România pe unul dintre ultimele locuri la nivelul Uniunii Europene, chiar şi în condiţiile în care unii indicatori au cunoscut îmbunătăţiri. Dar, bomboana de pe coliva sistemului de sănătate îl reprezenta un alt aspect: sistemul românesc de sănătate era şi de fapt este şi acum, nu are rost să ne mai minţim singuri, unul dintre cele mai neperformante din Europa, caracterizat prin lipsa de transparenţă în alocarea fondurilor şi ineficienţă în utilizarea resurselor materiale şi umane, printre cele mai reduse din UE. Ştiţi ce era, de fapt, interesant cu raportul din 2011? Un singur aspect, definitoriu pentru felul de a fi al vertebratelor ce populează ziua ministerele, la concurenţă cu locuitorii activi noaptea, din respectivele clădiri: raportul din 2011 repeta, cu mici modificări, constatările la care se ajunsese deja în 2008.

în continuare, pe un ton profesional egal valoric, în plan social, cu apa de ploaie, celebrul deja document sublinia că, deşi fac parte din una dintre “cele mai îmbolnăvite populaţii din Europa”, românii sunt nevoiţi să folosească un sistem cu grave inechităţi în accesul la serviciile de sănătate, chiar şi atunci când acestea sunt disponibile. Culmea, deşi sistemul de sănătate începuse î