Citesc si eu zilele acestea ce spune Andrei Plesu in interviurile din Adevarul. Este una dintre putinele personalitati culturale care reuseste sa-mi explice Romania asa cum a devenit. Nu l-am vazut niciodata, dar il “cunosc” prin cartile sale de multa vreme. Prima “intalnire” s-a petrecut, din curiozitate, in toamna lui 1985, la cursul de istoria literaturii române vechi. Imi amintesc de parc-ar fi fost ieri. Profesoara noastra , d-na Elvira Sorohan, ne spune zambind cu inteles: “e un tânar de la Bucuresti care promite, il cheama Andrei Plesu; cautati la biblioteca ultima lui carte, Pitoresc si melancolie, e interesanta, foarte interesanta”.

Modul in care a fost introdus autorul era oarecum inedit in acele vremuri : un tânar care scrie promitator acum, in 1985, si aici, in Romania ??! – trebuia sa stiu si eu despre cine e vorba. Asa l-am descoperit ca autor si de atunci Andrei Plesu mi-a devenit si a ramas unul dintre reperele intelectuale importante care, iata, nu inceteaza nici azi sa ma ajute sa-mi pun intrebari si sa continui sa fac legaturi intre doua universuri culturale extrem de diferite: cel românesc, din care-mi trag radacinile, si cel elvetian, unde traiesc acum.

Cuvintele lui Andrei Plesu care mi-au trezit asemenea amintiri astazi se refera la plecarea tinerilor in strainatate. Este vorba despre ceea ce spune in partea a doua a interviului acordat ziarului Adevarul. Pentru Andrei Plesu, “plecarea in sine nu este o drama daca e urmata de o performanta neobisnuita”. Isi argumenteaza afirmatia referindu-se la plecarile lui Enescu, Brâncusi, Eliade care in cele din urma au servit românilor, caci implinindu-si destinul individual, acestia au facut cunoscuta si tara de origine. Daca ar fi sa continui acest rationament, ar trebui sa spun ca, pana la urma, nici plecarea si nici ramasul in tara “in sine” nu sunt o drama la nivel individual, atat tim