Intr-un ciclu de mai multe articole dedicate contributiei crestin-democrate la edificarea democratiei europene, domnul Corneliu Leu pune in discutie legatura, considerata intrinseca, intre democratie si egalitate.

Raspunzand provocarii intelectuale a domnului Leu, lansata intr-un moment de restriste atat pentru democratia nationala – decadenta, cat si pentru cea transnationala – emergenta, am incercat, in doua episoade precedente, sa arat ca nu inegalitatea – fie ea intre majoritate si minoritatile nationale fie intre nivelul de educatie al indivizilor – este cauza crizei in care se afla democratia ci dimpotriva, obsesia egalitatii sau mai bine spus egalizarea, omogenizarea fortata a „poporului conducator” prin excludere, asimilare culturala sau distribuire egala a puterii intre inegali. Pornind de la aceasta constatare afirmam ca democratia nationala ar trebui reinventata. Un asemenea demers presupune, insa, si analiza modului in care constiinta colectiva a unui popor percepe egalitatea sau inegalitatea si se raporteaza la ele.

Egalitatea ca dimensiune a organizarii democratice a societatii tine si de traditiile antropologice ale diverselor comunitati umane, formate in medii geografice diverse impunand o diversitate de organizare familiala, din care s-au dezvolatat apoi atat religiile cat si ideologiile.

In functie de mediul cu care trebuiau sa lupte si in care trebuiau sa se integreze, oamenii si-au organizat viata adoptand ca principiu fundamental fie "egalitatea" fie "libertatea" fie "ordinea". In acest context "inegalitatea" a fost fie acceptata - cu indiferenta sau cu ingrijorare, dupa caz - fie negata - cu masura sau fara menajamente. Acolo unde conditiile de viata erau mai grele, familia a trebuit sa fie mai unita si mai ierarhic organizata. In consecinta, mai multe generatii (bunici, parinti, nepoti etc.) isi aveau un menaj comun sub au