România are de primit 500 de milioane de euro de la patronii kazahi ai Petromidia şi primeşte doar 200 de milioane. De dolari. Numai că, de data asta, diavolul chiar se ascunde în detalii. Iar cele 500 de milioane de euro nu mai există, până la proba contrarie.

În 2003, Adrian Năstase dădea o lege care s-a potrivit ca o mănuşă pe mâna lui Dinu Patriciu, boss-ul de la acea vreme al Rompetrol. Printr-o schemă ingenioasă la acea dată, datorii de 570 de milioane de euro ale rafinăriei Petromidia către stat erau converite în obligaţiuni în favoarea statului român, scadente peste şapte ani şi purtătoare de dobândă. Până aici, nimic foarte suspect, mai ales că Petromidia, rafinărie care ar fi putut să aibă soarta defunctei RAFO, furată de o veche gaşcă pesederistă şi aruncată în faliment chiar şi cu datoriile bugetare tăiate, a fost re-pusă pe picioare şi a devenit un important jucător pe piaţă. Ingeniozitatea schemei făcută cadou de Năstase lui Patriciu apare din altă parte: dacă Rompetrol nu răscumpăra la scadenţă obligaţiunile, ele se transformau automat în acţiuni ale statului la rafinărie şi, în plus, Rompetrolul lui Patriciu avea deplina libertate să răscumpere exact cât vrea pentru a rămâne şi cu bani şi cu pachetul majoritar la rafinărie. Dura lex, sed lex!

Năstase e acum în puşcărie, iar Rompetrolul, cu Petromidia cu tot, e la KazMunaiGas (KMG), care i-a dat lui Patriciu 1,8 miliarde pe tot grupul petrolier. A venit anul 2010, când kazahii au făcut exact ce trebuie: au dat doar 54 de milioane de euro înapoi, şi au păstrat şi pachetul de acţiuni la rafinărie. Perfect legal, au zis ei! Guvernul a dat din colţ în colţ, Băsescu a dat din coate prin Kazahstan, dar realitatea din justiţie e că statul pierde pe bandă toate procesele cu Rompetrol şi chiar Guvernul a cerut o rezolvare pe cale amiabilă a acestei poveşti, cu câteva zile înainte de un recurs dec