La 19 februarie 1876, s-a născut, în satul gorjean Hobiţa, marele Constantin Brâncuşi. Pentru sculptură, el este ceea ce reprezintă Eminescu pentru poezie şi Enescu pentru muzică: vârful încă neatins de un alt român. Împlinirea celor 137 de ani de la naştere nu ne obligă să frunzărim, din nou, biografia artistului de geniu stabilit la Paris. Mai interesant ar fi să prezentăm câteva evenimente şi idei contemporane, legate de posteritatea lui.

Face să curgă multă cerneală tema mutării rămăşiţelor pământeşti ale lui Brâncuşi în ţară, la Hobiţa sau la Târgu-Jiu. Se spune că, înainte de a muri, la Paris, artistul ar fi nutrit regretul de a nu fi înmormântat în România. Amintim că, în anii 1950, Brâncuşi era considerat, la el în ţară, drept un artist bughez şi decadent, refuzându-i-se recunoaşterea operei. După moarte, în 1957, statul a refuzat să primească inclusiv moştenirea artistică lăsată de Brâncuşi României şi strânsă, astăzi, în Atelierul reconstituit lângă Centrul Georges Pompidou din Paris.

Strămutarea lui Brâncuşi în ţară ar aduce, fără îndoială, glorie şi capital politic oricărui ministru al Culturii. Nu întâmplător, Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie încearcă, acum, să afle, cu celeritate, dacă artistul a renunţat la cetăţenia română sau dacă aceasta i-a fost retrasă. În cazul în care se va constata că Brâncuşi nu mai are cetăţenie română, la propunerea Guvernului, Parlamentul ar putea să-i acorde titlul de cetăţean de onoare şi, în această situaţie, ar putea fi aduse rămăşiţele pământeşti în ţară. 

Ideea reînhumării lui Brâncuşi în România nu întruneşte, însă, o unanimitate de păreri. Numeroşi sunt cei care spun că nu există un document în care Brâncuşi să ceară a fi înmormântat în România. Ei mai afirmă că, în cimitirul parizian Montparnasse, unde odihneşte artistul, vin, zilnic, sute de vizitatori din toată lumea, ceea c