Ieri seară, discutam cu un amic despre politichia și economia dâmbovițeană. Dintr-una într-alta, am ajuns să vorbim și despre emisiunea de obligațiuni pe care România a lansat-o recent pe piața americană și prin intermediul căreia am reușit să atragem 1,5 miliarde de dolari. Amândoi ne-am întrebat dacă putem cataloga drept un succes această emisiune și dacă ea reprezintă un semnal pozitiv în ochii investitorilor.

Analizând randamentul titlurilor de 4,5%, sub cel indicativ de 4,62, și luând în calcul faptul că oferta a depășit de cinci ori suma împrumutată (adică a existat un interes semnificativ din partea investitorilor pentru obligațiunile românești), atunci putem afirma că inițiativa în sine a Guvernului a fost una reușită. Bine, dacă am fi cârcotași, putem spune că de la FMI ne împrumutăm mai ieftin. E adevărat însă, că Fondul ne dictează politica economică pentru acei bani.

Din punctul de vedere al încrederii pe care un asemenea eveniment financiar o generează pentru investitorii străini, lucrurile sunt un pic mai nuanțate. Există teorii care spun că România nu poate încadra această emisiune de obligațiuni la capitolul succese din cauza faptului că nu avem o tradiție în emiterea constată de titluri și prin urmare nu avem o piață în acest sens. Iar randamentul scăzut denotă mai degrabă interesul investitorilor pentru așa-zisele state exotice din care face parte și țara noastră.

Eu cred însă, fără a ne entuziasma prea tare, că suprasubscripția emisiunii și randamentul bun pe care l-am obținut reprezintă puncte de plecare pentru a recâștiga încrederea investitorilor străini. Nu ascund faptul că am primit semnale pozitive de la partenerii mei de afaceri, în special de la cei din China, care sunt din ce în ce mai interesați să-și plaseze capitalul în țara noastră.

Bineînțeles că Executivul mai are multe lucruri