Lansarea cărţii lui Silviu Dragomir despre Avram Iancu, într-o ediţie îngrijită de arhimandrit doctor Emanuil Rus, ne îndeamnă la câteva reflecţii. În primul rând, constatăm că editorul prezentei lucrări este un admirabil intelectual ce îl slujeşte pe Dumnezeu cu devoţiunea tipic monahală dar şi cu neliniştea creatoare a cercetătorului ce asociază rugăciunii neostenite o neostoită căutare a adevărului, a înţelegerii lumii, toate subsumate acelei “amor Dei intelectualis”. A-l sluji pe Dumnezeu cu rugăciunea neîntreruptă, monahală, dar şi prin condeiul producţiilor intelectuale este în fond starea de graţie a oricărui om al credinţei.

În al doilea rând, dar în mod esenţial, prezenta carte ne provoacă la câteva reflecţii privind trecutul “care a ajuns până la noi” dar mai ales la câteva întrebări care în esenţă pot determina un răspuns şi anume cum am ajuns să fim ce suntem astăzi. Există în definirea identităţii noastre colective, a fiinţei colective a naţiunii române, câteva repere puternic personalizate care se impun conştiinţei şi percepţiei publice faţă de care ne raportăm din când în când, din nevoia imprescriptibilă de a ne regăsi în momente de derută, de nelinişte, de criză. De foarte multe ori, crizele de tot felul sunt alimentate de lipsa personalităţilor exemplare, de lipsa liderilor exemplari şi încurajatori, tonici, jertfelnici, adică de bărbaţi politici “cu faţa la vânt”. Criza de criză este în fond o criză de lideri naţionali dar şi mai apăsat de lideri europeni sau din plan mondial. Un astfel de reper, de care astăzi contemporaneitatea duce lipsă, rămâne Avram Iancu, figura exponenţială a revoluţiei române din Transilvania din 1848.

Posteritatea lui Avram Iancu rezidă în primul rând din modul în care el a fost perceput de opinia publică de-a lungul timpului şi în modul în care ne raportăm la personalitatea sa. Prima întrebare care