Mătuşa Floare sau Flore Codroii, aşa cum o cunosc vecinii, are doar două clase primare şi şi-a petrecut întreaga viaţă orbitând în jurul familiei, cei opt copii şi al nepoţilor. Se consideră însă o femeie împlinită şi se simte cel mai bine atunci când, îmbrăcată în straiele de sărbătoare, tradiţionalul port popular oşenesc, priveşte, cu un zâmbet încă fermecător, spre fotografiile familiei, spre ulcioarele de ceramică şi farfuriile tradiţionale care acoperă pereţii camerei-muzeu din micuţa casă negreşteană.

Camera nepreţuită

“Nu-s făcută din paie”, ne spune mătuşa Floare, înainte de a ne invita să ne adăpostim de frig în micuţa cameră pe care a închinat-o culturii şi tradiţiilor oşeneşti, în prima dintre cele două căsuţe din curte. La cei proape 80 de ani, nu se teme de frig, nici de muncă. “Nu mi-a fost niciodată. Tot ce a contat a fost familia, o ţin aici laolaltă”, povesteşte bătrâna, în timp ce ne invită, generoasă, să privim fotografiile de pe pereţii odăii-muzeu. Cele mai mari o reprezintă pe ea în tinereţe şi au fost realizate de “un vecin, pentru unii mai cunoscut, pentru alţii mai puţin”, Ioniţă G. Andron. “Îi ţin aproape în poze, în realitate sunt plecaţi, duşi prin depărtări”, spune cu regret mătuşa.

Odaia reuşeşte cu dificultate să adăpostească zestrea materială şi culturală acumulată de-a lungul vieţii de Floare Finta. “Ulcioarele le am de la fini. Farfuriile sunt ale familiei, voiau să le arunce. Le-am spus: daţi-mi-le mie”, povesteşte bătrâna, în timp ce-şi admiră odorurile: “Fiecare are o poveste, fiecare mă leagă…”.

În odaia – muzeu, pe care Primăria şi reprezentanţii Casei de cultură orăşeneşti depun eforturi pentru a o introduce în circuitul turistic, femeia a adunat sute de obiecte tradiţionale, un decor spectaculos pentru şezătorile pe care tot ea le găzduieşte şi organizează: “Următoarea trebuie să fie de Dragob