Pornit de la un banal test ADN, scandalul cărnii de vită care s-a dovedit a fi de cal s-a întins cu repeziciune în majoritatea statelor din UE – numărul celor afectate ar fi ajuns la 16. Consecinţele lui se vor face simţite mult după ce ultimul bidiviu va fi fost alungat din furculiţele şi frigiderele europenilor.
Gustul pe care l-a lăsat în urmă scandalul cărnii de cal e fără îndoială amar. Amar pentru Marea Britanie şi Franţa, care au dat o demonstraţie de cum nu trebuie gestionată o asemenea criză, începând cu presa şi terminând cu diferiţi (i)responsabili guvernamentali. De partea cealaltă a continentului, amar pentru România, care s-a trezit aruncată cu nasul în bălegarul acuzaţiilor, din câte se ştie până acum, pe nedrept. Şi în fine, amar pentru Uniunea Europeană, care a arătat din nou că mai are cale lungă până la atingerea solidarităţii pe care să poată construi edificiul federal visat.
Dintre statele afectate, britanicilor le revine de această dată premiul pentru spectacolul cel mai jalnic. Imediat după ce s-a aflat că produsele de carne tocată vândută în Marea Britanie ca fiind de vită ar conţine de fapt şi carne de cal, britanicii şi-au îndreptat privirile peste graniţă, în căutarea vinovaţilor. Cu o certitudine mirosind când a naivitate, când a aroganţă, presa britanică a pornit zile în şir de la premisa că sursa produselor de carne contrafăcute nu putea să fie în niciun caz în Marea Britanie, deoarece aici legea e – nu-i aşa? - aspră şi respectată de toţi. Primii în luneta presei şi a unor responsabili britanici au fost irlandezii. Gurile rele spun că probabil din simplul motiv că au mulţi cai. Apoi, desigur, francezii, pentru că – spun aceleaşi guri rele – se ştie bine că de-acolo vin oricum toate nenorocirile peste Canal. Şi, the baddie of the day, România. Au apărut teorii abracadabrante, care explicau surplusul
