Începând de astăzi, Dinu Olăraşu are 51 de ani. Deşi poate părea o greşală de tipar, chiar aceasta este vârsta pe care o poartă oficial în buletin “dolăraşu”. Câţi ani din cei 51 chiar simte că sunt ai lui? “Primii şapte şi ultimii şapte ani, pe aceştia simt că sunt ai mei!... M-am născut cu două secole mai târziu. Aş fi vrut să car pietrele, la Versailles, aş fi vrut să fi fost grădinar... Încerc cu cele bune, cu cele triste, cu cele adevărate din mine, să valorizez din ce în ce mai mult ceea ce Bunul Dumnezeu mi-a dat.
Cunoaştem ceea ce ne-a spus poetul, că nu avem nevoie de foarte multe multe să fim fericiţi, dar i s-a întâmplat poetului să aibă prea mult? “Da, mi s-a întâmplat să am prieteni prea mulţi, să am nopţi adevărate, să am bucurii cât nu puteam să iau în braţe, să am prea mult talent... Uneori, talentul dăunează grav sănătăţii.”
Fericirea are pentru “dolăraşu” gust de... papaya şi uneori de grepfrut. “Eu, fiind născut la Vulpăşeşti, niciodată nu am luat în mână o papaya. În schimb, am mâncat papară de la taică-miu... (râde). De când eram copil, am simţit că ceva nu va fi în regulă. Că o să am necazuri, că o să fie scandal în viaţa mea, că o să fie urât, că nu o să am bani să traversez strada, că o să am nevoie de ceva şi că nimeni nu va fi lângă mine, decât fiul lui Dumnezeu... Când eram mic, voiam să fiu primul din România care să scrie Iisus cu trei de «i», înainte de Nichita sau după... Dar nu asta contează. Contează să spui adevărul, să fii cinstit cu tine însuţi.”
Ce-i lipseşte lui Olăraşu? “Să-mi dau răgaz, uneori, de a face ceea ce-mi doresc cu adevărat! Am lucruri importante de spus şi câteodată am reuşit să le spun împreună cu Pasărea Colibri, cu Narcisa Suciu, Iris, Direcţia 5 şi Nicu Alifantis.”
În anul 2013 şi-a promis că va lansa cartea, pe care şi-o doreşte de ceva vreme şi care conţine o singură
