A scrie acum despre ce înseamnă să fii român în UK este poate cea mai grea sarcină dintre toate de până în prezent. Valuri, furtuni de gânduri au lovit zile la rând tastatura mea nehotărâtă, până când am realizat că tot ce făceam şi doream era să cosmetizez o realitate ivită pe nesimţite, neprevăzută şi deci şocantă. Când am decis să mă mut în Anglia, a fost pentru că voiam un loc departe, dar nu foarte departe, un loc izolat dar accesibil, un loc civilizat, dar plin de tradiţie. Mă aflam cumva precum fata pescarului la interviul împăratului: nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici călare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe lângă drum. Anglia a fost răspunsul la zbuciumul de până atunci şi ceea ce m-a tras acolo, pe lângă cele câteva persoane minunate şi de calitate pe care le cunoscusem, a fost faptul că am simţit mereu că undeva, în superioritatea indiferentă şi ţăcăneala insulară, englezii sunt buni şi toleranţi cu străinii. Şi uite cum am ajuns acum, la mai mult de cinci ani de existenţă britanică, să conclud că toleranţa este o hăinuţă ideologică croită pe undeva pe lângă Big Ben şi îmbrăcată de englezul de rând atunci când are în cont suficient de mute zerouri ca să îşi permită să fie nobil. Săptămânile acestea, am asistat neputincioasă la un asalt mediatic de ambele părţi; am parcurs cu durere editorialele englezeşti ce se doreau umoristice şi spirituale, în care cu caznă reuşeau o glumă, un spirit care să mascheze şi machieze ochiul vânăt adresat românilor şi bulgarilor. Ambasadorul nostru a avut dreptate şi o poziţie logică de neînfrânt: cei ce au fost de venit în Anglia, au venit cu toate restricţiile de muncă, restul – nu sunt interesaţi. (Nu înţeleg ce amestec au avut bulgarii, bieţii, altul decât de edulcorant în atacul antieruropean – în cinci ani am cunoscut un singur bulgar, care lucra la căile ferate. Mi s-a spus că bulgarii nu au fost în t