Zbaterile pentru supremaţie din partidele româneşti au, într-un fel, un aer ridicol şi trist. Vorbe multe, încrâncenare cât cuprinde, lovituri sub centură, manevre de culise. Pentru ce?

Pentru putere, desigur. Numai că, aşa cum arată principalele partide româneşti acum, puterea le cam scârţâie. De câtva timp, în PDL se dă o luptă pentru şefie – îndelung televizată şi comentată – între Vasile Blaga şi Elena Udrea. Reluându-şi prostul obicei de odinioară de a ieşi la cumpărături cu jurnaliştii după el, Traian Băsescu s-a amestecat şi el în dispută – între o frază despre morcovii româneşti şi o fentă de mimoză cum că „n-ar vrea să comenteze” – şi a recomandat-o pe Elena Udrea ca soluţie de viitor. Ce fel de viitor? Ca şi trecutul: promisiuni electorale, alocarea resurselor pe sprânceană, plasarea oamenilor proprii în funcţii-cheie, lipsă de viziune politică, ţinerea la un loc a partidului cu orice preţ şi ascunderea sub preş a adevărurilor neconvenabile. Cei care au încercat reformarea partidului stau pe margine ori au renunţat: unii chiar recunosc că nu pot „ţine în mână” şerpăraia de manevre din partid doar cu idei bune şi principii solide, aşa că „tot Blaga e mai bun”, că ştie „să facă ordine”. Ce fel de ordine? Păi de-asta: să „ţinem aproape” şi „să-i radem pe uselişti”. Atât.

În PNL nu e luptă pentru şefie, e un pic mai complicat (deşi ar trebui să fie simplu, căci partidul e la putere şi a luat un scor electoral mare). Crin Antonescu a făcut praf ceea ce promitea când a ieşit în „lumea mare” a politicii, adică „revoluţia bunului-simţ”. Câţiva liberali vechi propun, de fapt, exact asta: lucruri de bun-simţ, precum câteva modificări ale statutului (în sensul democratizării), comunicarea programului Congresului, respectarea unor criterii de integritate, alegeri interne în partid. Nici măcar nu trebuie să fi mâncat liberalism pe pâine pentru a adera la ase