Şi-a fost (pentru a 22-a oară) Festivalul Internaţional de Poezie Mihai Eminescu – „Porni Luceafărul“, la mal de Dunăre – Drobeta-Turnu Severin, Orşova, cu un popas la Băile Herculane. După rază de Luceafăr, poeţi, critici literari, plasticieni, cu toţii slujitori ai limbii dorului, sosiţi din Republica Moldova (ţara românească pentru care Eminescu a fost ales judecător şi martor în procesul de preaînaltă cumpănire a dreptului la recunoaştere a înveşnicirii neamului prin cuvânt), din Serbia (Banatul „cel de pe celălalt mal al Danubiului, unde Societatea literar-artistică „Tibiscus“ de la Uzdin editează lunar „o foaie adevărată“); poeţi de expresie românească din Germania, de prin tot ţinutul limbii române, artişti pictori, numismaţi, colecţionari, reprezentanţi media, profesori, elevi, cititori, oameni pentru care Ziua naţională a culturii româneşti (15 ianuarie) înseamnă în primul rând închinare „La steaua“. Laudă diriguitorilor culturali şi primăriilor din amintitele oraşe unde s-a desfăşurat a XXII-a ediţie a Festivalului Eminescu, plecăciune stăreţiei şi slujitorilor altarului de la Mânăstirea „Sfânta Ana“ din Orşova, pentru înalta lecţie de spiritualitate şi luminare creştină. Nu despre cele două zile ale Festivalului, dense în evenimente, voi aminti în prezenţa mărturie, ci despre un fenomen artistic de o mare gingăşie în măsură să „ne mângâie tristeţea, amintirea, faptele şi setea de tot ce-a fost... şi nu va mai fi vreodată“ – pictură naivă realizată de români trăitori în Banatul sârbesc şi reunită într-o vastă expoziţie retrospectivă (1962–2012) la Căminul Cultural „Doina“ din Uzdin, expoziţie despre care ne-a adus veşti Publicitate şi materiale convingătoare poetul-ziarist, redactor şef al revistei „Tibiscus “ (Voivodina – Serbia), Vasile Barbu. Cu toate neajunsurile pe care românii din ţara prietenă, cetăţeni sârbi, le mai resimt cu privire