O temă mult dezbătută, controversată şi de interes pentru orice român rămâne standardul de modernitate al societăţii. Asupra acestui subiect eu propun o perspectivă având în vedere că România are o modernitate prefigurată din contextele ei specifice derivate din istoria şi cultura proprie, dar şi din poziţia sa geopolitică

Calea dezvoltării, prin modernitate, astatului naţional român, ca stat independent, construit în jurul ideii de conştiinţă naţională şi o istorie şi cultură comune reflectă aspiraţia istorică a românilor de a se delimita de balcanism, de influenţa rusă sau de cea orientală. Modernitatea a motivat şi a obligat actorii interni să acţioneze pentru constituirea statului român cu instituţii şi cadre legislative moderne, prin adoptarea modelului francez, un sistem centralizat politic şi administrativ, iar în ce priveşte unirea tuturor românilor într-un singur stat s-a avut în vedere modelul german care concepe naţiunea pe baza principiului etnic, a culturii şi tradiţiilor. Ambele modele au fost adaptate la contextele istorice şi geopolitice în care funcţionează societatea românească.

Ilustrative pentru teza că modernitatea românească a depins de cele două obiective fundamentale - unirea tuturor românilor în cadrul unui stat, câştigarea şi conservarea independenţei sunt trendurile diferite pe care aceasta le-a cunoscut. Un prim pas decisiv spre schimbarea modernă a fost Unirea Principatelor din 1859, act urmat de un program amplu de reforme structurale care au fondat statul român modern. Însă rămânea, în continuare de rezolvat chestiunea naţională, desăvârşită prin Marea Unire în 1918. Odată cu constituirea României Mari, modernitatea are ca obiectiv schimbări majore ale unei naţiuni cu un stat propriu bine identificat. Perioada interbelică a cunoscut o nouă modernizare – înfăptuirea omogenizării instituţionale prin crearea cadrului ins