La fiecare cotitură a istoriei, muzica românilor s-a schimbat. De la romanţele din comunismul târziu la soundul actual, cu versuri – sumare - în engleză, care a cotropit topurile secolului XXI, muzica a reflectat, mai puternic decât literatura, tranziţia şi toate schimbările postrevoluţionare.

Este 14 iulie 2010: se sinucide Mădălina Manole. Moartea „fetei cu părul de foc” marchează un dublu sfârşit tragic: se încheie, acum, un destin personal dramatic, dar ia sfârşit şi un destin colectiv. În mod simbolic, fără exagerare, la acea dată se poate scrie şi certificatul de deces al muzicii uşoare româneşti, după ani grei de agonie. Gestul extrem al unei artiste ce odată a cunoscut succesul în înşelătoarea industrie a muzicii, dar care în anii 2000 trecuse într-un con de umbră, nu face decât să arate că muzica a mers la fel ca societatea românească. De la „Magistrala albastră”, la folkul „Cenaclului Flacăra” şi la odele de la „Cântarea României” în comunism, s-a trecut rapid, după 1989, la dozatorul TEC, la răzvrătire şi zvârcoliri şi s-a ajuns, azi, la un produs de export consistent, deşi dezbrăcat de limba română.

Muzica, asemenea altor domenii în care am identificat rupturi semnificative, se separă în fâşii (anii 1997, 2000 şi 2011 fiind momente-cheie în ultimele două decenii), iar evoluţia ei ia o altă turnură odată cu sinuciderea Mădălinei Manole, punct în care în conflictul dintre generaţii, dintre vechi şi nou, câştigă noul. Din falia ce se cască la momentul iulie 2010 se ridică creatorii de hituri de astăzi, care nu mai au nimic de-a face cu creatorii se şlagăre de acum 20 sau 30 de ani, dar care îşi găsesc legitimitate în succesul peste graniţe, la fel cum cei care i-au fost mentori Mădălinei Manole s-au legitimat prin succesul în interiorul graniţelor.

Dacă în muzica de după 1989 există o generaţia de fractură, aceea este cea a Mădălinei Manole