Una din raţiunile fiinţării prezidenţialismului românesc a fost viteza de reacţie în cazurile de forţă majoră: sunt situaţii când este nevoie de un răspuns rapid la o anumită chestiune internă sau externă, cum a fost încercarea de a crea un fel de pelerinaj la mormântul scriitorului maghiar Nyiro Jozsef la Odorheiul Secuiesc în primăvara lui 2012 sau acum în situaţia arborării abuzive a steagului secuiesc.

În astfel de situaţii, Parlamentul, depozitarul suveranităţii şi al independenţei naţionale, are nevoie de cel puţin 24 ore spre a se aduna şi a hotărî o anume luare de poziţie, de aceea ar fi fost nevoie de vocea preşedintelui. Cu atât mai mult cu cât CCR i-a atribuit, pe lângă atâtea înalte îndatoriri şi demnităţi, şi pe aceea de şef de stat.

În chestiunea secuilor

Fireşte, problema secuilor nu este una nouă, nu este nici străină politicianismului românesc, pentru că, să ne amintim, europarlamentarul Tokes Lazslo a repus-o pe tapet în 2007 spre a obţine oarece avantaj politic asupra UDMR, UCM şi a altora, aşa cum se procedează adesea pe malurile Dâmboviţei.

Numai că epoca în care se modifica istoria după cum se joacă interesele politice ale momentului ar fi trebuit să apună odată cu Ceauşescu: ultima menţionare importantă a naţiunii secuieşti a fost Unio Trium Nationum (Fraterna Unio), alături de saşi şi maghiari, în contextul răscoalei de la Bobâlna (1437) împotriva iobăgiei românilor, căci celorlalţi demnitatea nu le permitea să fie şerbi. Apoi, pe parcursul a aproape două secole, susţin mai toţi istoricii, naţiunea secuilor a fost maghiarizată, iar azi, în virtutea acestei realităţi, secuii se consideră maghiari, cu foarte mici şi nesemnificative excepţii. Iar această realitate nu este una creată de români.

Maghiari şi secui

În aceste condiţii, fiind vorba de cea mai importantă componentă etnică, Parlamentul Româ