Feluriţi istorici literari, dar şi oameni de teatru din epoci la fel de diferite au adus în discuţie esenţa lui Harpagon, personajul principal din Avarul. Gustave Lanson socotea că ne aflăm în faţa unei scrieri în care elementul de universalitate este extrem de pronunţat, că Harpagon ar fi cel mai abstract dintre caracterele lui Molière, că e avarul însuşi (l’avare en soi).
Antoine Adam se situa pe poziţii absolut contrarii şi aprecia că a vedea în binecunoscutul personaj molieresc ilustrarea avariţiei în sine constituie o himeră. Adam demonstra că marele clasic francez a creat un erou profund marcat de trăsături personalizate.
Condiţia de om de teatru l-a avantajat pe Charles Dullin care, într-o carte apărută în anul 1945 la celebra editură Seuil (L’Avarede Molière- mise en scène et commentaire de Charles Dullin), convoca iconografia spre a demonstra că fiecare epocă l-a imaginat şi jucat pe Harpagon în conformitate cu propria ei epistemă. Carevasăzică, Harpagon nu e o statuie în mişcare, nu e un exponat de muzeu, nu e o abstracţiune. El trebuie jucat de l’intérier. Şi în ritmurile epocii în care e adus pe scenă.
Mai aproape de noi, René Jasinski (Molière, Hatier, Paris, 1969) opina că, totuşi, Harpagon ar fi simbolul însuşi al avariţiei şi că sarcina lui Balzac de a aduce în roman acelaşi tip uman nu a fost chiar foarte grea.
Chiar dacă aduce pe scenă o statuie (decorul eminamente în alb, constituit dintr-o succesiune de spaţii delimitate de uşi glisante îi aparţine lui Bartha József), statuie kitsch, luminată şi plasată într-un fel specific galeriilor de artă, statuie în pântecele căreia Harpagon şi-a ascuns celebra casetă, regizorul Bocsárdi László nu vrea să facă din Harpagon un exponat de muzeu.
În spectacolul montat la Teatrul “Tamási Áron” din Sfântu Gheorghe ne întâlnim cu un Harpagon individualizat, amestec riguros cântărit de
