Nu știu ceilalți cum sunt, dar toți – bă, dar toți? – angajații firmelor de curierat cu care am interacționat până acum par oligofreni. Am ajuns să cred că ăsta-i un criteriu de angajare în branșă. Vârstă potrivită, permis de conducere, studii medii. Certificatul de oligofren reprezintă un avantaj, la fel ca o limbă străină, cu condiția să fie aplicată regulat pe curul șefului, care te va ține pe post, în ciuda înjurăturilor printre dinți primite de la clienții ca mine care au, e clar, prea mult timp liber.

Se pare că timpul liber al clientului prea leneș să iasă în oraș la shopping și suficient de comod să-și facă unele cumpărături de pe net e un factor cheie în jocul ăsta al nervilor, care vin la pachet, prin curier. Eu deja m-am obişnuit, chiar dacă încă nu m-am calmat. Dacă firma de la care ai cumpărat ceva îţi transmite că un colet va ajunge la tine în ziua următoare, cerându-ţi un număr de telefon la care să fii apelat, să nu crezi că va fi folosit de curier pentru a te anunţa intervalul orar în care-ţi va bate la poartă cu piciorul, mâinile fiindu-i ocupate. Nu, tată, el zice aşa, fără excepţie: “Bună dimineaţa/ziua/seara, sunt de la firma x, vă sun în legătură cu coletul. (Hooold it!, nu te entuziasma aiurea!) Sunt la dumneavoastră la poartă.” Eu am fost aşa: pe budă, în oraş, la serviciu, plecat din ţară. Chiar şi-n cazul de pe urmă (deşi soţia e convinsă că mă întorc mai repede din străinătăţuri decât sunt capabil să ies de la veceu), aş fi găsit o soluţie în timp util, dacă aş fi fost sunat măcar din drumul omului către poarta mea. Dar de ce să facă asta, când poate veni la plesneală, consumând benzina firmei şi nervii mei, convins că io, din momentul în care am plasat o comandă online şi până la primirea cumpărăturilor, mă deconectez de la viaţă, îmi trag un taburet lângă geam şi stau o zi, două, cu ochii ba la telefon, ba la poartă. Doar trebui