Se împlinesc astăzi 131 de ani de la trecerea în eternitate a unuia dintre ţăranii români care au marcat istoria neamului, laolaltă cu voievozii. Pe unii nu-i avem trecuţi în calendare. Ei sunt un fel de eroi necunoscuţi ai luptei noastre de a supravieţui ca neam, ca ţară. Moş Ion Roată are însă şi loc în calendar, şi-n poveste. Şi chiar în vieţile noastre, ale celor de azi…
Cred că sunt trei amintirile mele care-l înglobează şi pe Moş Ion Roată. Nu, n-am trăit pe vremea lui. Dar, ca orice şcolar de-acum două, trei ori chiar patru decenii, într-un ianuarie pierdut în copilărie am avut şi eu un rolişor într-o scenetă montată după povestirile lui Ion Creangă: “Moş Ion Roată şi Unirea” şi “Moş Ion Roată şi Cuza Vodă”. O altă amintire este cea a unei excursii cu şcoala până la apa Milcovului (pe care nu l-am “secat dintr-o sorbire”, chit că era un an fără ploi şi râuşorul abia înainta în albiea-i). În ziua aceea am ajuns la Casa Memorială “Ion Roată” din satul Gura Văii, comuna Câmpuri. Casa mică, strâmtă, joasă, în care grupurile de copii intrau bulucindu-se, mi-a lăsat doar amintirea unei răcori care mi-a adus un tremur subţire, în pofida începutului arid de vară. Cred că tot în anul ăla am văzut şi casa hâtrului humuleştean care-l făcuse “de poveste” pe Moş Ion. Acelaşi miros de lemn bătrân şi de var proaspăt le îmbracă, azi, pe amândouă, în amintire.
În fine, a treia întâmplare e din primăvara lui 1977, când, sărbătorindu-se răscoala de la 1907, am fost duşi într-un sat de lângă oraşul nostru moldav, Valea lui Ion, unde mai trăiau câţiva veterani ai revoltei ţărăneşti. Eram în clasa a III-a şi, acolo, i-am făcut pionieri pe “picii” dintr-a II-a, de faţă cu buneii aceia care se răsculaseră cu şapte decenii înainte. Memoria nu mai păstrează poveştile lor – ah! cum n-am avut atunci un reportofon! –, dar îmi este clar şi azi chipul unuia dintre aceş
