În 1993 şi 1995 Israel şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei au semnat Declaraţia de Principii de la Oslo şi Acordul de la Oslo, acte ce dădeau naştere Autorităţii Naţionale Palestiniene, entitate cu drepturi de negociere şi reprezentare internaţională.
În 1994, Israelul a semnat şi un tratat de pace cu Iordania. Procesul de pace iniţiat la Oslo a determinat, la începutul anului 1996, retragerea forţelor israeliene din Fâşia Gaza şi din numeroase locaţii din West Bank. Aproape 97% dintre Palestinienii din aceste teritorii se aflau sub conducere palestiniană, dar aria controlată de Autoritatea Palestiniană reprezenta 8% din totalul teritoriului. Ca urmare a Acordurilor de la Oslo, Israelul a lanasat cel mai amplu program de colonizare, construind mii de aşezăminte în regiunea West Bank, numărul colonialiştilor dublându-se până în 2004.
Anii 90 au fost caracterizaţi, în ciuda acordurilor de pace, de creşterea violenţelor şi atacurilor de o parte şi de alta a celor aflaţi în conflict. Politicii masive de colonizare, i s-a răspuns cu creşterea evidentă a numărului de atacuri suicidare. Numărul contestatarilor evrei ai procesului de pace a crescut ca efect al atacurilor palestiene. Nemulţumirea unei mari părţi a populaţiei israelene a culminat cu asasinarea lui Yţak Rabin în noiembrie 1995. Continuarea liniilor politice stabilite prin Acordurile de la Oslo l-au făcut pe urmaşul lui Rabin, Shimon Peres să piardă alegerile în favoarea unui înfocat adversar al proceselor de pace Benjamin Netanyahu.
Ehud Barak, succesorul lui Netanyahu, a continuat negocierile de pace în paralel cu intensificarea procesului de colonizare. Barak a oferit palestinienilor o suburbie a Ierusalimului, Abu Dis, pentru ca aceştia să-şi stabilească o capitală. Începerea celei de a doua Intifade a pus capăt tuturor acestor negocieri de pace şi compromisuri de o parte şi de
