De-a lungul acelor ani, au contat imens încurajarile primite din partea Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca, doi intelectuali care au fost şi rămân pentru mine (şi pentru prietenii mei de idei şi de valori) autentice modele de verticalitate morală şi de onoare a spiritului. „Europa Libera” a fost numele speranţei că totalitarismul nu este etern. Mă bucur că am izbutit să contribui şi eu la întărirea acestei convingeri.

Revoluţia din decembrie 1989 a generat imense aşteptări. Multe nu s-au împlinit. Stării de graţie i-a urmat starea de greaţă. O greaţă pe care este imposibil să ţi-o reprimi când observi trepăduşii vechi şi noi dând lecţii de moralitate, canaliile vechi şi noi trambiţând despre democraţie, hahalerele vechi şi noi pretinzânduse soldaţi ai libertăţii, fariseii cu simbrie mimând condiţia de paznici ai adevărului.

Acum câteva zile, dezgustat, dar nu foarte uimit, de o noua campanie de tip securist la adresa mea, am trimis un mesaj unor buni prieteni din ţară. Le aminteam câteva lucruri din acel trecut care m-a marcat şi care, îndrăznesc să o spun, mi-a definit pe veci identitatea. Cei care, cu perversă maliţie şi executand cinic poruncile unui tandem care va rămâne de pomină în istoria românească, cred că pot schilodi ceea înseamna biografia mea, se înşeală. Public mai jos acel mesaj.

Nu fără un sentiment de melancolie, poate chiar de tristeţe, dar şi cu unul de viaţă trăită în adevăr, vă scriu spre a împărtăşi cu voi câteva reflecţii despre ce a însemnat „Europa Liberă” în viaţa mea. Am transmis, prin vocea Ioanei Măgură Bernard, şi sub semnătură proprie, asumată deschis, sute de articole. Atunci, ca şi acum, au existat presiuni menite să mă amuţească. Asupra mea, asupra familiei mele din România. În 1987, la sugestia lui Vlad Georgescu, am făcut un lung interviu despre propriul meu itinerariu, cu Max Bănuş. Iniţial, urma să fie o di