Toate deceniile sînt obsedante, nu doar unul anume, şi numai cînd ştii şi pricepi ceva despre acest vertij al vieţii care-ţi dă lumina cea mai sumbră, dar şi cea mai feerică,

senzaţia de cumplit, dar şi de tandreţe,

ideea de mister, dar şi de claritate,

de stupid, dar şi de inteligenţă,

de nuanţă, dar şi de categoric,

numai atunci poţi cînta ceva convingător despre tine, fără a te teme că devii monoton,

bucurîndu-te, fără fală, doar de forţa obsesiei tale,

chiar obsesia vieţii pe care o porţi ca Stan Getz, saxofonistul fără pereche, de la care orice artist are a învăţa lipsa de solemnitate:

"niciodată nu m-am gîndit la jazz ca la o artă, jazzul e un joc, e expresia a ceea ce simt: cît sînt de furios, cît sînt de fericit, cît sînt de blînd, asta e totul...";

fiindcă se înţeleg greu asemenea adevăruri subevaluate, cotate la doi bani, singurele cu care poţi face adevăratele averi în artă,

eu nu mă plîng cînd buni prieteni şoptesc, în mică taină, altor buni prieteni: "spuneţi-i să-i mai lase pe Stan şi Bran ca eroi ai rezistenţei prin cultură..."

dar dau lacrimă fără ruşine cînd îl divivăd pe Yves Montand cîntînd nuvele ca ale mele

despre toamna lui '41, cînd l-a auzit prima oară pe Duke Ellington (avea 13 ani, exact vîrsta la care am auzit întîia mea "Caravană", la cîteva ore după ce am fost confirmat religios că sînt bărbat şi pot spune "Kadiş" lîngă alţi bărbaţi...)

despre dimineţile din '47 cînd ieşea din "cava" lui Boris Vian şi Sartre, simţindu-se fericit şi apucîndu-se în plină melodie să lase orice muzică şi să se enerveze cu cuvinte ca toate cuvintele: "nu-mi spuneţi că asta a fost... da, a fost viaţa noastră!".

Atunci, lăsînd marmelada aia de lacrimă să se usuce sub ochelari,

mă văd plecînd de la patinoarul "23 August", unde mă duceam fără o leţcaie, să ascult, în n