Burghezia din Moldova şi din Ţara Românească era una cu ştaif. Provenea fie din Bizanţul turcit, în accepţiunea fanariotă a noţiunii, fie din înrudirile succesive ale boierilor pământeni cu nobilimea poloneză, rusească sau nemţească, după cum băteau vânturile şi soroacele în această parte a bătrânului continent. Una peste alta, jumătatea secolului al XIX-lea ne-a „prins” cu o burghezie autohtonă de toată isprava, care a reuşit să configureze România modernă şi să pună temelia viitorului stat naţional unitar, pe care îl mai cunoaştem şi sub numele de România Mare. După două-trei generaţii, burghezia românească era pe deplin compatibilă cu cea europeană, cel puţin în ceea ce priveşte educaţia şi rafinamentul. Stau mărturie castele şi conacele din spaţiul carpato-danubiano-pontic, parcurile dendrologice care le străjuiesc sau cărţile rare, tablourile şi celelalte opere de artă pe care încă le mai putem vedea în colecţiile Bibliotecii Naţionale. Au urmat deceniile de ciumă comunistă, când tot ceea ce s-a adunat în secole întregi de agoniseală s-a dus pe apa sâmbetei. Tot ceea ce avea şi cea mai mică atingere cu noţiunea de „burghez” trebuia exterminat. Aşa a dispărut floarea intelectualităţii româneşti în temniţele de la Aiud sau de la Balta Albă şi tot aşa s-au năruit castelele şi conacele din România, devenite peste noapte „semeteuri”, sedii de CAP-uri sau, pur şi simplu, saivane pentru capre şi oi. Nici muzica clasică n-a scăpat, fiind considerată la rându-i deprindere burgheză, ce „oprima” maneaua proletară. Fireşte, fără educaţie şi fără contactul cotidian cu marile capitale ale lumii civilizate, s-a dus şi ştaiful. Berea, fasolea, ceapa şi pastrama pot ţine de sete şi de foame, dar nu pot înlocui caşcavalul, fileul, icrele şi vinul subţire. După cum nici nădragii bufanţi, cămaşa cazonă ori cizmele pingelite nu pot produce impresie pe podiumurile de modă. Blocu