Se spune că politica este suma tuturor acţiunilor/inacţiunilor de oriunde menită, ideal vorbind, să aducă bunăstare unei comunităţi. Politica este arta posibilului, ne spune Otto von Bismarck sau, mai plastic, de la Einstein citire, un pendul ale cărui balansuri între anarhie şi tiranie sunt întreţinute de iluzii revigorate în permanenţă (ca să evităm citatele devenite clişeu spre exemplu din Aristotel).

Cum politica e făcută de oameni, cu uşurinţă am putea găsi etichete pentru, să spunem, politica americanilor care ar fi pragmatică, englezii – sobrietate, germanii – rigoare, francezii – cochetează cu stânga pe care doresc să o ”îmbrace” cu stil. Avem însă o mare problemă atunci când încercăm să găsim eticheta pentru politica românească.

Desigur că pudibonzii se vor simţi deranjaţi de alăturarea din titlu – sex şi politică. Ideologic vorbind, politica românească e din acest punct de vedere mai degrabă asexuată – nu are nici un scop nobil, măcar pragmatic, nu caută rigoarea şi nu are ruşine. Cu toate acestea, din perspectiva manifestărilor, avem o politică de Dâmboviţa care în văzul unei întregii Europe (ce fetişizează până la idolatrie statul de drept, fapt care i-a adus atât prosperitatea cât şi criza), a ajuns pe mâna unor indivizii cu probleme de personalitate. Dacă e să îi credem pe psihanalişti, acţiunile lor sunt urmare a unor pulsiuni ale inconştientului care caută simpla satisfacere a unor necesităţi primare. Din această perspectivă, politica românească nu a ajuns încă în vârful piramidei lui Maslow, acolo unde e stima de sine, competenţa, realizarea potenţialului maxim. Suntem încă la baza ei. Altfel nu se poate explica iraţionalitatea/instinctualitatea/spiritul de haită care adună laolaltă actorii politici imprimând acţiunilor/declaraţiilor/mişcărilor lor un puternic accent de sexualitate politică defulată. Un simplu survol pe deasupra capetelor p