Sofismele gen Băsescu sunt unice. Indestructibile. Zice domnia sa că nu se amestecă în procesul electoral interior din PDL. Şi încearcă să ne convingă că demolarea lui Blaga, acuza de incompetenţă şi de partizare cu duşmanul constituie neamestec. Doar nişte observaţii aparţinând unui simplu spectator de pe margine. În acelaşi timp, preşedintele ţine să precizeze că dacă s-ar amesteca, ar face-o doar când va constata că competiţia e incorectă. Adică, dacă se va dovedi că Elena Udrea este împiedicată să câştige, cum de altfel doreşte el. Altminteri, Traian Băsescu vrea să dea impresia că este o persoană animată doar de dorinţa ca în PDL să câştige cel mai bun. Doar că precizează din capul locului cine consideră el că este cea mai bună.

Ieşirea la rampă cu un discurs de o violenţă nemaimanifestată până acum la adresa unui lider sau a unei formaţiuni politice are o explicaţie de ordin psihologic: marea, enorma sa frustrare în faţa unei situaţii în care nu mai deţine instrumente de intervenţie. În cei opt ani de când este în scaun cea mai fastă etapă a sa a fost cea în care Boc era şef de partid şi premier. Instrumentul perfect, fără ambiţii proprii, fără personalitate, Boc a aceptat ca pe un lucru firesc să-i cedeze iniţiativa în orice situaţie şi să nu-i iasă din cuvânt. A fost şi suprema revanşă a preşedintelui după perioada sumbră în care Tăriceanu îi alungase partidul de la putere şi nici pe el nu-l prea băga în seamă. Acum Băsescu trece printr-o încercare similară. Doar că, în locul unei jucării pe care încă ar mai putea să o manevreze prin Boc - partidul - acum se vede lipsit şi de aceasta. Pentru un preşedinte-jucător este suprema umilinţă şi ura sa nedisimulată faţă de Blaga, este expresia unei veritabile disperări. Alegerile din PDL constituie ultima sa şansă de a putea reveni în joc. Altminteri va fi “out” şi nu-i va mai rămâne decât s-aştepte rese