Nu mai ştiu când se întâmpla povestea asta – dacă era înainte de ’89 sau la puţină vreme după – dar ştiu că primisem în ziua de salariu a mamei şi a tatei, profesori la şcoala din Jirlău (Brăila), trei Tudori verzi şi foşnitori.

Dacă închid ochii, îmi amintesc şi acum cele trei bancnote nou-nouţe de 25 de lei, cu figura lui Tudor Vladimirescu într-un cerculeţ. Nu cred c-aveam habar pe-atunci cine era Tudor, individul acela cu pălărie ciudată, în forma unui tub. Pe mine mă preocupa altceva: voiam să-mi iau un papagal, un papagal verde-fosforescent, cum avea Laurenţiu, băiatul lu’ tanti Săndica, o prietenă a mamei. Şi de-asta primisem Tudorii în ziua de salariu; şi-i ascunsesem bine în lada canapelei verzi (da, şi ea tot verde) din sufragerie. Nu-mi amintesc însă de ce-i ascundeam, de vreme ce-i primisem în mod public şi de vreme ce toată lumea ştia de planul meu cu papagalul. Cred că-i pusesem la păstrare, în aşteptarea altora; că parcă papagalul acela la care aspiram eu – în fapt, un peruş cât se poate de obişnuit – costa nu trei Tudori, ci vreo şase, adică 150 de lei.

Din când în când verificam comoara; pipăiam Tudorii cei noi şi mă minunam de verdele acela ciudat, care bătea în albastru. Îi verificam şi aşteptam. Drama e că, la un moment dat, Tudorii mei au dispărut: „i-a împrumutat” mama, direct din ascunzătoare, să rezolve o problemă financiară urgentă. Şi-atunci, ca şi acum, în familiile de profesori aveau loc adesea crize financiare. Aşa că duse au fost bancnotele mele verzi. Mintea mea n-a mai reţinut dacă le-am primit înapoi; un lucru e totuşi cert: papagal nu mi-am mai luat.

Citesc acum că bancnota de 25 de lei – cu Tudor Vladimirescu pe faţă şi cu o rafinărie pe verso – a fost pusă în circulaţie la 1 noiembrie 1966; şi a fost retrasă treptat, în intervalul 1990-1992. Dar câteva bancnote cu Tudor au circulat şi mai devreme. După stab