Acum însă, ceea ce se anunţa drept o ordinară reglare de conturi declanşată de un incident nefericit pe care unii au vrut să-l ascundă a degradat într-o bătălie sângeroasă, pe viaţă şi pe... moarte politică. O ţară întreagă e nevoită să existe în regim de front...
Am stat câteva ore în faţa calculatorului încercând să-mi adun gândurile. După atâţia kilometri de editoriale, postări pe bloguri, analize şi pretinse analize, câte s-au scris în ultimul timp, ce să mai zici despre „criza politică“? Orice ai scrie, rişti să fii trecut într-o tabără sau alta. Îl critici pe Filat – eşti de-al lui Plahotniuc; îl atingi cu-n cuvânt pe Plahotniuc – gata, te-ai înverzit, eşti pldm-ist. Ca să nu mai amintesc de ce păţeşti dacă îndrăzneşti să-i zici lui Mihai Ghimpu că n-are dreptate!.. Pe loc începe să se caute prin buzunare ca să-ţi cumpere oase să te saturi!..
În ultimele aproape două luni, trăiesc de parcă aş fi pe front. Nici „7 aprilie“ nu-mi mai pare atât de grav ca nebunia ce se întâmplă acum. Atunci, în 2009, era clar who is who - în plus, s-a terminat repede... Acum însă, ceea ce se anunţa drept o ordinară reglare de conturi declanşată de un incident nefericit pe care unii au vrut să-l ascundă a degradat într-o bătălie sângeroasă, pe viaţă şi pe... moarte politică. O ţară întreagă e nevoită să existe în regim de front... Şi nu-mi mai pare atât de idioată istorioara povestită de o prietenă, care, la un moment dat, copil fiind, a alergat la maică-sa s-o întrebe dacă într-adevăr a început războiul. O speriase titrarea de la ştirile prezentate de Tamara Kotosova (dacă o ţineţi minte, sigur sunteţi născut în URSS) - „Jivotnovodcestvu - udarnîi front“...
Ce-ar spune oare colega mea, dacă ar fi copil? Ce spun copiii de astăzi, văzându-şi părinţii înjurând televizoarele, găsindu-le „vinovate“ de faptul că buletinele de ştiri seamănă a cronici de război? C