A circulat, de curând, în presă, o ştire, cu reverberaţii pro şi contra, despre nişte copii legaţi de pat, într-un anumit spital. Speculată de presa în căutare de ştiri de senzaţie, vestea s-a răspândit rapid, în pată de ulei, şi a ţinut capul de afiş cam două-trei zile. Atât rezistă, în general, o ştire la noi. De când ne naştem, suntem legaţi de cineva sau ceva. Copiii mici sunt îngrădiţi de un pat, la început (e un fel de a-i „lega“), apoi, ca tineri adolescenţi, sunt legaţi de o şcoală, un liceu, apoi de o facultate. Când devin adulţi, mulţi ajung legaţi de un serviciu, de un post. De un eşec, de o realizare, de un sentiment. Urmează legarea de o căsnicie, de unul sau mai mulţi prieteni. Să nu uităm legarea de sistem, de un şef sau de colegii de serviciu. Din păcate, lucrurile se complică atunci când începi să te legi de un post, de un scaun pe care refuzi să-l părăseşti, chiar dacă toată lumea în jur realizează că ai devenit incompetent. Nu putem uita de politicienii şi diverşii responsabili ajunşi în funcţii-cheie, care uită că nimeni nu-i ţine „înlănţuiţi“ şi se ambiţionează să ocupe acelaşi scaun călduţ, chiar dacă doar din postura de simpli privitori. Reîntorcându-ne la aspectele pur medicale, mulţi pacienţi sunt legaţi de un medic, de un gest medical sau de o pastilă. Spitalele şi serviciile ambulatorii sunt legate, la rândul lor, de calitatea actului medical printr-o verigă mai puţin vizibilă: personalul de specialitate; numărul şi valoarea acestuia sunt decisive. Când numărul de asistente medicale scade şi chiar şi cel al infirmierelor ajunge la un prag de alarmă, atunci calitatea asistenţei se deteriorează. Sigur, nu avem dreptul să legăm copii sau adulţi de pat, dar, dacă ai copii encefalopaţi, adulţi etilici în plin sevraj, cu psihoze severe sau cu insuficienţe respiratorii în plină decompensare, la momentul când hipercapnia atrage agres