Una din primele măsuri anunţate de noul (vechiul) ministru al sănătăţii a fost aceea de a exclude spitalele private de la posibilitatea finanţării pentru servicii acordate asiguraţilor. Erau spitalele private problema sistemului românesc de sănătate? Introducerea noţiunii de profit în acordarea îngrijirilor de sănătate este greşită? (Dr. A. M.) Propunerea de a exclude spitalele private de la posibilitatea finanţării pentru servicii acordate asiguraţilor nu are, în opinia mea, o miză financiară, dar reprezintă prilejul de a examina aspiraţii şi clivaje care există în societatea românească. Mi-a reţinut atenţia, mai întâi, sărăcia me­sa­jului transmis de criticii cei mai vocali ai acestei propuneri, un medic tânăr care prac­tică jurnalismul electronic, un europarla­men­tar al unui partid din opoziţie şi un intelectual care conduce unul din think-tank-urile bucureş­tene. După dânşii, inferioritatea siste­mului de sănătate public este uşor de de­monstrat: asistente morocănoase, brancar­dieri şpăgari, lipsă de medicamente şi materiale sanitare, întuneric şi, mai ales, Publicitate toa­le­tele murdare, care revin, obsesiv, în aceste comentarii. La privat, sunt clădiri noi, luminoase, personal politicos şi, evident, grupuri sanitare imaculate. Aflăm, este ade­vărat, că îngrijirea în reţeaua privată costă relativ mult, chiar atunci când o parte din decont este acoperit de casele de asigurări de sănătate; că serviciile oferite nu includ, aproape niciodată, intervenţii cu risc crescut de complicaţii fatale; şi că, până la urmă, dacă lucrurile nu merg cum trebuie, pacienţii sunt transferaţi specialiştilor din sistemul public. Odată trecut valul de indignare, comentatorii sunt de acord că îngrijirea în sistemul privat este accesibilă financiar unui procent de cel mult 20% din populaţia României. Până la urmă, totuşi, spitalele private nu sunt problema sistemului rom