„Mai vrei o piersică?“ Am dat din cap şi am întins mîna s-o iau. Pentru că eram un copil politicos, acceptam cam tot ce-mi ofereau oamenii în tren – mere, piersici („E spălată!“, a precizat doamna de mai devreme), o singură dată o banană, mentosane, ciocolată chinezească, caramele din acelea care îţi încleiau gura, prăjituri şi plăcinte de casă care se iveau pe neaşteptate din nişte cutii de pantofi legate cu sfoară, saleuri şi sărăţele, uneori chiar şi sandviciuri. Nu-mi era tot timpul foame, însă oricum mă plictiseam groaznic şi ştiam că nu e frumos să refuzi. Iar „vecinii de compartiment“ (aşa se numeau pe atunci... bunica mea, de fiecare dată cînd venea la Bucureşti, ţinea să ne spună că „a călătorit bine“ şi că „a avut nişte vecini buni“) se simţeau datori să ofere te miri ce, atunci cînd pe locul de la geam se fîţîia o fetiţă care n-avea stare, se urca cu picioarele pe banchetă, nu voia să doarmă, nu voia nimic, doar îşi întreba sistematic însoţitorul adult (un părinte, o mătuşă sau o verişoară) dacă „mai e mult“.

DE ACELASI AUTOR Madame Legrand Omul cu şobolani şi femeia lui Ekaterina de la Balcic Mielul şi păstorul lui Drumurile cu trenul de la Bucureşti la Cluj au fost cele mai lungi – interminabil de lungi – călătorii ale copilăriei mele. Durau cîte opt ore şi jumătate. La fiecare început de vară, ai mei mă trimiteau la bunici şi întotdeauna se găsea cîte cineva binevoitor din familie, care să-şi asume sarcina de a mă transporta dintr-o parte în alta. Pînă la Ploieşti de obicei dormeam, apoi mă trezeam şi începeam să mă agit la geam pentru că „veneau munţii“. Era, de departe, cea mai interesantă porţiune a călătoriei. Staţiile – Sinaia, Buşteni, Predeal – se succedau rapid, n-aveai vreme să te plictiseşti între ele; în plus, nu era vorba despre nişte oraşe prăfoase de cîmpie, ci despre staţiuni. Oamenii pe care îi vedeam prin gări aveau un aer v