"Cap de primăvară"

E momentul când începe să miroasă a primăvară. Păsările care au iernat la noi îşi dezmorţesc aripile. Se adună în stoluri, prin păduri, se împerechează. Etnografii spun că Dragobetele are legătură cu tumultul necuvântătoarelor, care dau tonul renaşterii naturii, dezgheţului, când în pădure apar primii ghiocei, iar copacii dau semne de înmugurire. Ziua de 24 februarie se mai numea şi "cap de primăvară", când tinerii din sat se adunau. Flăcăii vorbeau despre "logodna păsărilor", dar se gândeau la fetele de măritat pe care puseseră ei ochii deja. Cu toţii mergeau în pădure, se încingeau hore. Fetele adunau florile care învinseseră zăpada şi ieşiseră la soare, viorele sau tămâioare, păstrându-le până în vară, de Sânziene, când le vor arunca pe o apă curgătoare. Sperând astfel să-şi atragă ursitul. Şi tot pentru dragoste rosteau descântece pe care le învăţaseră de la mama sau de la bunica lor.

Zăpada zânelor

Aşa începea, încă de dimineaţă, Dragobetele. Mândrele îşi luau zborul când soarele ajungea deasupra capului. Fugeau din pădure spre sat. Acesta era "zburătoritul". Ceva tot legat, iată, de păsări. Fiecare flăcău lua urma fetei pe care o plăcea. Dacă şi fata avea drag de el, atunci se lăsa prinsă într-un sărut. Aşa demonstrau tinerii, în faţa întregului sat, cum îi îndemna pe ei inima să formeze viitoarele familii. Părinţii aflau acum pe cine iubeşte fata sau băiatul lor, după caz. Tot în ziua asta fetele şi femeile adunau ultimele petice de zăpadă şi păstrau apa în vase. Era "zăpada zânelor". Se spune că dacă femeia îşi dă pe faţă cu apa asta, din când în când, îşi va păstra frumuseţea tot timpul anului. Era o lege nescrisă în sate ca în 24 februarie să nu fie sacrificat niciun animal. Să nu se strice rânduiala împerecherii "dobitoacelor". Flăcăii se opreau în dreptul casei unde se ştia de o fată pe care timpul o uitase ne