„Mergeau întunecaţi,

în noaptea solitară.“

Virgiliu

Vara era pe sfîrşite. La Paris încă mai era cald, iar străzile dispăreau sub traficul neîntrerupt al maşinilor strălucitoare şi zgomotoase. Călătoria pe care urma s-o fac avea să-mi confirme statutul de rătăcitor. Destinaţia mea era călătoria. Mai precis, călătoria şi trenul. Şi asta într-o vreme în care pămîntul se îndepărta, lăsînd loc tăcerii.

Biroul meu se afla la douăzeci de minute de mers pe jos de agenţia de voiaj. Hotărîrea a fost luată într-o dimineaţă liniştită. Am ales drumul cel mai lung, prin Manciuria. Urma să plec pe 3 decembrie 1991 la ora 16,37, din Gare du Nord, cu trenul Paris-Berlin-Varşovia-Moscova-Beijing.

Paris, Gare du Nord

Paltonul meu gros, căştile walkman-ului atîrnate la gît, dar mai ales biletul Paris-Moscova-Pekin pe care-l aveam în buzunar, mă fac să fiu o apariţie ciudată în mijlocul mulţimii. După ce las căruciorul de bagaje, mă îndrept către linia 17. Trenul Paris-Moscova se numeşte „Molière“. Vagonul meu, complet negru, vine chiar după locomotivă, înaintea celor cu destinaţia Berlin şi Varşovia. Controlorul e rus.

Compartimentul e împărţit în patru cuşete. E trist, trist şi întuneric. Lipsei de lumină a iernii i se adaugă un fel de ceaţă a Estului, deja vizibilă de-aici, de la Gare du Nord. Puţină culoare sau deloc. Pe fiecare pat sînt cearşafuri curate, uzate pe alocuri, împăturite. Hotărăsc să străbat culoarul la capătul căruia se află un samovar, gata să fie folosit. Sobiţa e caldă, înăuntru pîlpîie cărbune incandescent.

O femeie îmbrăcată într-un impermeabil roşu, încărcată de bagaje, plăpîndă, făcînd echilibristică pe tocurile înalte, urcă treptele vagonului: nimic din fiinţa ei nu se potriveşte cu locul, momentul sau contextul. Trenul se umple. În difuzoare se anunţă plecarea iminentă.

Trenul porneşte la un drum de 12