- despre a treisprezecea bienală de arhitectură de la Veneţia -

Tema ultimei ediţii a bienalei de arhitectură de la Veneţia a fost „Common ground“. David Chipperfield, directorul ediţiei 2012, a urmărit anume să stîrnească dialogul. Un dialog în interiorul disciplinei – ce împărtăşesc între ei arhitecţii, de la condiţiile de practică la influenţe, colaborări, istorii şi afinităţi care le delimitează şi le contextualizează teritoriul de lucru –, dar şi în afara ei, traversînd graniţe nu doar disciplinare, ci şi geografice, temporale, etc. Common ground ca spaţiul generat de orice obiect architectural – reflectînd participarea implicită a arhitecturii în spaţiul public, social, politic –, common ground ca energia colaborativă a unei comunităţi lucrînd împreună, ca limbajul comun degajat şi decantat de-a lungul anilor de practică (şi ea comună), sau pur şi simplu ca situl, locul (orice teren este mai întîi un loc) pe care se ridică arhitectura.

Cînd am auzit prima oară care este tema celei de-a treisprezecea ediţii, ştiind, în acelaşi timp, că 2012 urma să fie anul Ion Mincu, m-am gîndit cu spaimă că participarea românească se va simţi obligată să-l omagieze pe ilustrul arhitect, propriul trecut arhitectural etc. Ideea că un astfel de discurs – avem o arhitectură frumoasă, să o arătăm şi celorlalţi – ar fi emanaţia unei minţi de cercetător în ale arhitecturii, obsedat de tot ce e identitar (aici mă arăt cu degetul, desigur), a fost infirmată de trei dintre pavilioanele naţionale care au jucat pe faţă cartea identităţii: Kosovo, Albania şi Argentina. Ultima a fost cea care m-a surprins cel mai mult, nu doar prin titlul mai mult decît convenţional – „Identitate în diversitate“ –, dar şi prin expunerea unui număr de proiecte (cu totul interesante, de altfel) de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, ilustrînd atît participarea arhitecţilor italieni în construcţ