Licitaţiile publice de artă au fost şi au rămas un spectacol. Cu mai mulţi ani în urmă era doar unul, pe scena unui teatru. Acum sunt mai multe, în locuri şi zile diferite şi, aproape inevitabil, se suprapun copios. Săptămâna aceasta, circuitul de trei vânzări de la Artmark a coincis cu marţea Alisului, dar a reuşit să pice între joile Goldartului. Joia, însă, aşa cum am tot spus-o, înghesuiala este teribilă, numai vernisaje, conferinţe şi lansări de tot felul, astfel că dedublarea nu mai este suficientă, se face mereu o lis-tă foarte lungă de locuri în care ţi-ar plăcea sau ar trebui să te afli la aceeaşi oră, 18 sau 19 de regulă, sau chiar acelaşi minut.
La spectacolul licitaţiei de artă participă lume foarte diversă, dând de multe ori nota dominantă. Unele sunt de înaltă ţâfnă, preţurile şi ele sunt cu nasul pe sus, altele sunt prieteneşti, lumea vine să se vadă şi cu alţii, misterioşi ai vânzării de artă, sau să comenteze. Nu de ieri de azi, licitaţiile sunt o agora informală în care se plasează idei, imagini, păreri, fitile, sentinţe şi diagnostice. Desigur, informal, pe holuri sau, direct, cu voce tare, în timpul vânzării. Numai conducător să nu fii când tu vorbeşti cu o voce de papion, încercând să dai un oarece ştaif întâlnirii, şi un ton de obor comentează fiecare mişcare. Partea bună este că, pe lângă spirite expirate şi glume îndoielnice, se punctează bine, se spune unor lucruri pe nume şi afli atâtea secrete din culisele afacerii cât tone de cursuri nu ţi-ar oferi. Seturile şi serviciile sunt incomplete, materialul este incomplet, în Vest iei aşa ceva la jumătatea preţului de pornire iar la un magazin anume chiar la sfert, unele sunt prea mici, altele sunt prea mari, unele rame sunt prea vechi, altele prea noi, unele picturi sunt mai ieftine ca rama special pusă să ia ochii, desene din astea făcea maestrul pe bandă rulantă şi le dădea cu braţul, as
