● Dmitri Miticov, Dmitri: uite viaţa, Casa de editură Max Blecher, 2012.
În cu totul altă direcţie decît volumul precedent, Numele meu e Dmitri (Paralela 45, 2010), merge noua carte a lui Dmitri Miticov, poet tîrgoviştean despre care aflăm, o dată în plus, că prin acest pseudonim şi-a asumat, acum cîţiva ani, pe Internet, biografia ficţională a unui poet basarabean. Dar acest detaliu onomastic-identitar este mai puţin important acum. Lungul poem în proză de acum doi ani experimenta, cum mă exprimam eu atunci, o regresie într-un trecut traumatic ficţionalizat şi o desprindere din coordonatele propriului corp, folosind ca puncte de trecere în irealitatea biografică şi biologică imagini şi sunete. Exista atunci, drept laitmotiv sonor, un soundtrack, „How to dissapear completely“ de la Radiohead, ce vorbea despre dorinţa de evadare, despre refuzul de sine, de realitate şi de amintirea traumatică („I’m not here / this isn`t happening“). Poemele erau o serie de secvenţe, lirice sau narative, despre o familie disfuncţională şi traumatiza(n)tă dintr-un orăşel transnistrean post-război, ale cărei traume, vag politizate, oricum niciodată istorisite pînă la capăt (oroarea lor fiind concurată doar de propriul mister), se lăsau surprinse conform sintaxei întunecate a coşmarului şi a delirului, a dereglărilor psiho-senzoriale ce amestecau amintirea, visul şi halucinaţia, viziunea şi fantezia, derapajele clinice, tripurile chimice şi abuzurile fizice. Nimic din atmosfera schizo apăsătoare şi imaginarul psi-horror pe muzică alternativă nu mai este de găsit în acest volum, mult mai aşezat, a cărui temă este însă tot condiţia memoriei.
DE ACELASI AUTOR Ce-a vrut să spună autorul Zădărnicie Femeia de pe tavan SF vs comunism Avînd drept motto cîteva versuri din M. Ivănescu despre convieţuirea cu amintirile într-un infern personal, volumul se deschide cu un text în cinc
